BBCRomanian.com | Ştiri | Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei"

Cea de-a treia parte a programului BBC consacrat personalităţii lui Ion Antonescu, rolului său în istoria României şi modului în care îşi asumă România secolului XXI acest rol.

Ofensiva germană din Răsărit mergea extrem de prost. Antonescu se angajase, însă, din onoare militară, se spune adesea, să ducă războiul până la capăt. Marea lui eroare: trecuse Nistrul, neţinând seama de avertismentele opoziţiei.

Alţi istorici atrag totuşi atenţia că oprirea la Nistru nu era chiar simplu de făcut şi că Hitler însuşi îi trimisese o scrisoare lui Antonescu imediat după campania din Basarabia.

“La sfârşitul războiului, la pace, se vor hotărî toate, avertiza Hitler, adăugând că însăşi problema Basarabiei şi a Bucovinei nu-i rezolvată prin faptul că, armata română 'şi-a făcut datoria' şi gata, s-a retras din război. Deci e o chestiune mai complicată, explică Ioan Scurtu. Sigur, din punct de vedere politic acţiunea a fost greşită şi cu consecinţe dezastruoase pentru România.”

Istoricii cad de acord că marea eroare a lui Antonescu a fost să trimită forţe mult prea mari pe frontul de Est. După gravul eşec al Germaniei în bătălia Moscovei, de la sfârşitul lui '41, Hitler decidea să restrânga frontul, reorientându-se către resursele petroliere de la Marea Caspică.

Istoricul militar Petre Otu evocă vizita generalului Keitel la Bucureşti, care i-a prezentat noul plan de luptă lui Antonescu: “Antonescu a spus: de acord, particip cu toate forţele, iar angajamentul lui militar a depăşit chiar şi aşteptările germane. Drept recompensă pentru acest gest generos, Hitler i-a oferit un automobil de lux.”

Dar România nu era, în acel moment un stat capabil să ducă un război de anvergură la distanţe mari de ţară “şi, sigur, rezultatele s-au şi văzut” – spune Alex Mihai Stoenescu.

Şi totuşi România va ajunge să desfăşoare în Răsărit, punând la socoteală toate tipurile de trupe, cam jumătate de milion de oameni.

Şeful de stat major, generalul Iacobici, a avertizat asupra consecinţelor, cerând reducerea forţelor.

Antonescu l-a schimbat din funcţie, înlocuindu-l cu generalul Şteflea. “Cu cât ai putere mai mare, cu atât îţi pierzi minţile mai mult, explică Şerban Rădulescu Zoner, Antonescu ajunsese să-şi piardă minţile, făcea numai ce voia el.”

A urmat, pentru armata română, marele dezastru de la Stalingrad. Circa 150.000 din cei aflaţi acolo au murit, au fost răniţi, au fost daţi dispăruţi sau făcuţi prizonieri.

Istoricii militari afirmă că răspunderea înfrângerii le revine în principal germanilor care aveau comanda, însă răspunderea pentru trimiterea unor forţe atât de numeroase în această bătălie şi pierderea lor îi revine lui Antonescu.

După înfrângerea de la Stalingrad, Ion Antonescu a formulat următoarea idee: “Germania a pierdut războiul, important e să nu-l pierdem şi noi pe-al nostru”, aminteşte Ioan Scurtu.

“Şi, din acest moment, februarie 1943, el i-a dat mână liberă lui Mihai Antonescu, ministrul de externe, să poarte negocieri secrete în vederea încheierii armistiţiului cu Naţiunile Unite.”

În paralel, partidele de opoziţie duc şi ele negocieri în capitalele ţărilor neutre, în acelaşi scop, şi cu acordul lui tacit.

Culmea e că, la un moment dat, diplomaţia sovietică îi oferea condiţii mai bune lui Antonescu decât opoziţiei, în situaţia unui armistiţiu. Calculul sovieticilor era pragmatic: Antonescu avea puterea şi putea să acţioneze, opoziţia trebuia să preia puterea.

De ce n-a fost atunci Antonescu cel care a gestionat trecerea de partea Aliaţilor?

Unii spun că n-a avut curajul să finalizeze negocierile, alţii subliniază că voluntarismul şi încăpăţânarea lui au fost de vină, căci el era convins că e singurul în măsură să aleagă momentul potrivit.

Istoricul militar Petre Otu indică un astfel de moment favorabil ieşirii din alianţa cu Axa: martie '44.

La Nistru şi la Bug frontul a fost spart. Antonescu avea atunci posibilitatea să scoată România din război. A primit un ultimatum din partea forţelor aliate din Mediterana.

Istoricul militar Petre Otu

“Este vorba de ofensivele sovietice, ofensive ale noroaielor, din februarie martie 1944, care au adus Armata Roşie pe teritoriul României. La Nistru şi la Bug frontul a fost spart. Antonescu avea atunci posibilitatea să scoată România din război. A primit un ultimatum din partea forţelor aliate din Mediterana. Generalul Wilson i-a scris un ultimatum şi i-a cerut să nu se ducă la Hitler…”.

Antonescu se întâlneşte cu Hitler şi acesta îi va fi promis restituirea Transilvaniei de Nord, se spune adesea: aşa s-ar explica de ce mareşalul a mers până la capăt alături de Germania.

Ioan Scurtu recomandă prudenţă în îmbrăţişarea acestei ipoteze, subliniind că există două relatări privitoare la întânire: stenograma ei în limba germană şi ceea ce a dictat Antonescu în avion, la întoarecerea în ţară.

Între ele sunt diferenţe mari. Antonescu afirmă că i-ar fi dat lui Hitler un răspuns evaziv în privinţa continuării războiului alături de Germania.

“Ceea nu-i adevărat”, explică Ioan Scurtu, fiindcă stenograma redă o declaraţie extreme de clară şi un angajament total. De asemenea, Antonescu dezvăluie că Hitler i-ar fi declarat că “a luat decizia să nu mai fie legat de Dictatul de la Viena şi să restituie Transilvania de Nord” – chestiune despre care stenograma nu pomeneşte absolute nimic.

Revenit în ţară, Antonescu nu dă curs ultimatului lui Wilson, remobilizează Armata a 4-a şi reuşeşte să stabilizeze frontul pe linia Iaşi Chişinău şi pe cursul inferior al Nistrului.

Germania, între timp, avea pregătit un plan de ocupare a României, Margareta II, dar, constatând loialitatea lui Antonescu, Hitler ordonă ca el să nu mai fie pus în practică.

De menţionat că Margareta I, planul de invadare a Ungariei, care încercase să fructifice acelaşi moment, martie '44, pentru a se desprinde de Germania, a fost pus în practică.

Pe de altă parte, contraofensiva sovietică câştiga tot mai mult teren şi, în vara lui '44, Antonescu ar fi dorit un front stabil pe linia Focşani-Nămoloasa-Brăila pentru încheierea armistiţiului cu Aliaţii. Dar frontul n-a putut fi stabilizat “tocmai fiindcă forţele româneşti în retragere erau slăbite ca urmare a erorii sale de a trimite trupele dincolo de Nistru, la distanţe foarte mari” – explică Alex Mihai Stoenescu.

Din '43, fuseseră discuţii între liderii opoziţiei, rege, diplomaţi şi militari, iar în mai '44 şi cu Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist, secondat, mai târziu de Emil Bodnăraş.

La 23 august, Regele Mihai îl convoacă pe Antonescu la Palat. Are o discuţie cu el, în prezenţa lui Mihai Antonescu şi a generalului Constantin Sănătescu. Regele îi cere să iasă din războiul alături de Germania, Antonescu refuză şi va fi arestat de ofiţeri din garda regală.

Conducerea e preluată de guvernul Sănătescu, din care fac parte Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi care, după cum se spune în comunicatul radioului public “dă ţării faţă nouă, asigurându-i un viitor de linişte şi prosperitate”.

Proclamaţia Regelui anunţa reintrarea României în coaliţia Naţiunilor Unite şi cerea primirea cu braţele deschise a forţelor aliate. Sovieticii îi vor socoti însă pe români inamici şi vor lua prizonieri până la 12 septembrie, data la care se semnează armistiţiul.

În anii comunismului evenimentele de la 23 august au fost mistificate. Rolul comuniştilor “anti-fascişti şi anti-imperialişti” a fost exagerat, cel al celorlalte forţe - şters. După 1989, în schimb, actul de la 23 august a ajuns să fie demonizat fiindcă “a dus la bolşevizarea ţării.”

Petre Otu e de părere că, deşi între intenţiile celor care l-au înlăturat pe Antonescu şi tot ceea ce s-a petrecut ulterior e o mare diferenţă, “raportul dintre evenimente e unul de succesiune, şi nu unul de cauzalitate”.

Ioan Scurtu enumeră motivele pentru care 23 august rămâne un act istoric semnificativ: “Faptul fundamental e că România a ieşit din războiul alături de Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, scurtând cu 200 de zile războiul în Europa, prin efortul militar, prin sacrificiul armatei române. În al doilea rând, s-a pus capăt unei dictaturi, dictatura mareşalului Antonescu, şi s-a revenit, chiar dacă pentru scurtă vreme, la un regim democratic.”

Şi în opinia lui Mihail Ionescu “e un moment extrem de important şi, dacă vreţi, poate fi apreciat, la retrospectivă istorică, ca fiind cam ultimul moment în care România a putut acţiona, pentru a avea un cuvânt de spus în ce priveşte propria soartă ulterior, la Conferinţa de pace”.

În condiţiile în care România nu s-ar fi desprins de Germania nazistă, Uniunea Sovietică şi Stalin nu ar fi avut nici o obligaţie să returneze Transilvania de Nord României.

Radu Ioanid

La conferinţa de pace România e tratată ca ţară învinsă - e vorba de balanţa dintre 3 ani de război de partea Axei şi 8 luni de partea Aliaţilor.

Totuşi, cele 8 luni au avut o mare însemnătate şi datorită lor Transilvania de Nord a revenit României, consideră Radu Ioanid: “Exista în Ucraina o mişcare care a revendicat la un moment dat şi părţi din Transilvania. În condiţiile în care România nu s-ar fi desprins de Germania nazistă, Uniunea Sovietică şi Stalin nu ar fi avut nici o obligaţie să returneze Transilvania de Nord României. După părerea mea, România ar fi ieşit din acest război şi mai mutilată teritorial decât a ieşit.”

Ce s-a întâmplat cu Ion Antonescu, după arestarea lui la Palat? Preluat de o echipă condusă de Partidul Comunist, a fost dus undeva în cartierul Vatra Luminoasă şi apoi predat sovieticilor.

Într-o primă fază a detenţiei, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul jandarmilor, Constantin Pantazi, fostul ministru al apărării şi Mircea Elefterescu, prefectul poliţiei capitalei, au fost ţinuţi împreună, în condiţii luxoase într-o casă de vânătoare de la Galiţin, în apropiere de Moscova.

Radu Ioanid semnează studiul introductiv al unei cărţi care reuneşte interogatoriile operate în Rusia sovietică - Membrii guvernului Antonescu in ancheta SMERŞ, Moscova, 1944-1946, Interogatorii si documente din arhiva FSB, Polirom, 2006 - în care explică: “Între septembrie 1944 şi aprilie 1946, în toată perioada detenţiei lor în URSS, arestaţii români, membri ai administraţiei Antonescu au fost păziţi şi interogaţi de SMERŞ (prescurtare de la Smert Spionam – Moarte Spionilor), contraspionajul militar sovietic care în aprilie 1943 a fost detaşat de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), subordonat formal Statului Major al Armatei Roşii şi plasat sub directa autoritate a lui Iosif Stalin.”

În această primă fază au loc discuţii preliminare cu arestaţii. Interogatoriile propriu-zise încep după capitularea Germaniei. După o discuţie ceva mai dură cu Abakumov, şeful SMERŞ, Antonescu va avea o tentativă de sinucidere.

Ca o regulă totuşi, discuţiile n-au fost dure şi au avut un caracter mai degrabă general. Ele s-au concentrat asupra relaţiei cu Germania fascistă, asupra războiului contra URSS şi aspectelor lui economice şi asupra crimelor “împotriva cetăţenilor paşnici sovietici”, adică în genere, împotriva evreilor.

Sovieticii pur şi simplu nu au trimis la Bucureşti documentele anchetei lor, promitând mereu că “le expediază cu primul avion” şi ele nu au stat la baza procesului din mai '46 de la Bucureşti.

Procesul Antonescu a fost politizat. În el s-a discutat doar despre ameninţările Germaniei naziste la adresa României: faptul că România fusese prinsă între Germania şi Uniunea Sovietică în anul 1940 nu a putut fi discutat.

Într-o carte publicată imediat după proces şi intitulată “Procesul marii trădări naţionale”, cuvântul “Basarabia” fusese înlocuit cu “Transilvania”.

Era un fals şi era ridicol, ca şi cum ai fi spus că românii au trecut Prutul către Cluj.

Ioan Scurtu

“Era un fals şi era ridicol, ca şi cum ai fi spus că românii au trecut Prutul către Cluj”, explică Ioan Scurtu.

Şi totuşi, ideea organizării proceselor criminalilor de război a fost o idee mai veche a opoziţiei înseşi.

“Încă din perioada pregătirii actului de la 23 august, opoziţia democratică, deci partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal şi chiar vârfuri ale armatei care se opuneau lui Ion Antonescu au luat decizia constituirii unui tribunal pentru judecarea celor vinovaţi de dezastrul ţării.”

Reacţia faţă de procesul Antonescu a fost contradictorie. Dar, iniţial, puţini l-au compătimit. Asta era atmosfera, în epocă.

Şerban Rădulescu Zoner

“De pildă, ca o nuanţă, PNŢ socotea necesară judecarea celor vinovaţi de dezastrul ţării din 1938, de când Carol al doilea instituise dictatura regală.”

Şerban Rădulescu Zoner aminteşte şi că în întreaga Europă aveau loc procese ale criminalilor de război şi colaboraţioniştilor. “Reacţia faţă de procesul Antonescu a fost contradictorie. Dar, iniţial, puţini l-au compătimit. Asta era atmosfera, în epocă.”

Atmosfera epocii includea, încă, încrederea în mecanismele democratice. După regulile lor s-a ghidat Iuliu Maniu, care a fost martor în procesul Antonescu.

Întrebat de ce a corespondat şi a avut întrevederi cu Ion Antonescu, el a răspuns: “Am fost adversari politici, dar nu canibali!” şi, la finalul mărturiei, a dat mâna cu Antonescu.

“Asta a fost exploatat fantastic de către comunişti – uite, cârdăşia dintre ţărănişti şi fascişti! - explică Şerban Rădulescu Zoner.

“Faptul ăsta, că tot ce nu era comunist era fascist, a făcut pe mulţi să-şi schimbe până la un punct atitudinea iniţială faţă de procesul Antonescu.”

“Ambele regimuri erau până la urmă asemănătoare. Numai că unii aveau ideea fixă a rasismului şi distrugerii evreilor iar ceilalţi a distrugerii a tot ce era burghezie, ţărănime cu pământ, şi aşa mai departe…”.

“Aici este marea problemă, conchide Radu Ioanid, în ce măsură a procesul a fost corect şi-n ce măsură a fost incorect.”

Evident că procesul a fost politizat, s-a vrut a fi un instrument de a compromite pe liderii partidelor ţărănist şi liberal care constituiau încă o piedică în calea controlului absolute asupra României de către Partidul Comunist.

Radu Ioanid

“Evident că procesul a fost politizat, s-a vrut a fi un instrument de a compromite pe liderii partidelor ţărănist şi liberal care constituiau încă o piedică în calea controlului absolute asupra României de către Partidul Comunist. Şi dacă citim rechizitoriile, dovezile în acest sens sunt clare.”

“Pe de altă parte, Ion Antonescu a recunoscut în chip clar şi neechivoc în timpul procesului că el se face vinovat de, citez, deportarea a 150.000-170.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, am încheiat citatul, dintre care 100.000 nu s-au mai întors din Transnistria, el a recunoscut că se face vinovat de masacrul de la Odessa, deci numai aici am avea cam 150.000 de oameni care mor din ordinul direct al lui Antonescu, şi mă refer strict la cifrele pe care le-a recunoscut el, în timpul procesului.”

Politizarea procesului Antonescu nu anulează crimele comise de regimul Antonescu e de părere şi Alex Mihai Stoenescu: “Unele din capetele de acuzare, exact ca-n cazul lui Ceauşescu, se pot susţine, ar fi existat argumente pentru ele şi-n cazul unui proces corect. Ăsta e şi motivul care m-a determinat să susţin, în cartea mea, că Antonescu păstrează calitatea de criminal de război.”

Împreună cu ministrul de externe Mihai Antonescu, cu comandantul jandarmeriei, Piki Vasiliu, şi cu guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie, 1946, la Jilava, în locul numit Valea Piersicilor.

Politizarea procesului a fost unul din pretextele utilizate mai cu seamă de adepţii unui autoritarism cu accente xenophobe, care, după 1989, au încercat să-l instaleze pe mareşal în Pantheonul post-comunist al românilor, ceea ce a generat controverse şi proteste internaţionale.

Controversele au fost tranşate prin crearea unei mari comisii internaţionale pentru studiul Holocaustului. Raportul ei a fost însuşit de statul român, care a recunoscut responsabilitaea guvernului Antonescu pentru Holocaustul din România.

Termenul de Holocaust i-a şocat pe mulţi. “Nevorbindu-se de existenţa lui, mulţi au crezut că chiar nu există, şi-atunci sigur că a apărut un oarece şoc atunci când s-au evocat asemenea evenimente” - afirmă Ioan Scurtu.

“Chestia cu el, cu Transnistria, n-am ştiut-o, pentru faptul că asta, în istoria noastră de pe timpul comunismului, nu se specifica” - îmi spune Ion Stoica, şofer de taxi, la capătul vizitei noastre la Biserica Sfinţii Constantin şi Elena din Bucureşti, ctitorită de Antonescu şi unde bustul mareşalului, interzis prin lege, a fost camuflat printr-o cutie de metal, punctul în care am început acest program.

Ioan Scurtu e de părere că “istoria naţională trebuie asumată ca atare şi respectată în datele ei, ne place, nu ne place, asta e!”.

Pentru istoricul Alexandru Florian “nu e vorba de a victimiza pe nimeni, nu e vorba de a arăta cu degetul pe nimeni, ci e vorba de a stabili responsabilităţi, de a stabili modul în care s-a desfăşurat, ca să învăţăm, dintr-o istorie care a fost”.

Trebuie să parcurgem acest secol debarasaţi de povara unui trecut pe care, atunci când nu ne-a plăcut, l-am ascuns, l-am înflorit sau pur şi simplu ne-am făcut că nu există.

Mihail Ionescu

“Operaţia nu e deloc uşoară, avertizează Mihail Ionescu, dar trebuie să parcurgem acest secol debarasaţi de povara unui trecut pe care, atunci când nu ne-a plăcut, l-am ascuns, l-am înflorit sau pur şi simplu ne-am făcut că nu există.”

“Nu ştiu cine a fost Antonescu” e cel mai frecvent răspuns, în preajma statuiei lui acoperite. Mai sunt şi trecători care ştiu…

O parte dintre cei care gravitează în jurul bisericii ctitorite de mareşal au avut cu mine conversaţii - le-aş zice publice, căci eu m-am prezentat ca jurnalistă, - în care au folosit, cu o naturaleţe perplexantă, termeni jignitori la adresa evreilor şi romilor.

În competiţia cu faptul istoric, forţa simbolică a eroului şi duşmanului imaginar e formidabilă.

Discuţia noastră se sfârşeşte lângă o altă statuie. Ea se află la Chişinău, undeva la Poşta Veche, şi îi comemorează pe evreii executaţi aici, în 1941, îmi explică Şabs Roif care conduce Asociaţia Supravieţuitorilor Deportărilor.

Monumentului i-au fost distrus unele detalii, de “vandalişti”, spune domnul Roif, “şi, de asemenea, placa pe care a fost scris ce reprezintă. Noi, acuma, avem altă tablă, însă o aducem aicea când facem întâlniri, mitinguri în amintirea morţilor. Aducem tabla, o punem, şi pe urmă o luăm înapoi, deoarece ea poate fi iar nimicită.”