Delta dintre blocuri

Text: Cristian Lascu

Foto: Helmut Ignat

Articol publicat în revista National Geographic, Mai, 2012.

 

 

Groapa Văcărești e o zonă umedă ce găzduiește un ecosistem complex. Ar putea deveni prima rezervație naturală din București.

 

Un uliu planează maiestuos deasupra întinderii de mlaștini, purtat de briza dimineții. De la aceea înălțime vede ochiurile de apă și crângurile de sălcii, cuiburile din plopi, perdelele de trestie ce mărginesc lacul, forfota păsărilor de baltă. ȘI binețnleles pe noi doi, hurducați de gropile drumeagului sinuos. Din când în cînd coborîm din mașină pentru a examina împrejurimile: dale măcinate de timp, structuri de beton parțial îngropate, deșeuri de la vechi demolări, toate năpădite de buruieni și muri sălbatici. În zare se răsfiră albăstrui fumul unui foc mocnit de vegetație. Nu se vede țipenie de om. Mă simt ca în faimoasa “zonă” a lui Tarkovski, în locul unde misterioși extratereștrii au făcut cîndva un picnic la marginea drumului. “Călăuza” mea în acest tărîm este Helmut Ignat iar prezența noastră aici este rezultatul unui șir de împrejurări ce au început în primăvara anului 2009. Atunci Cristian Mihai, pasionat de observarea șI identificarea păsărilor, mi-a spus că a identificat într-o zonă din centrul orașului, aflată în paragină, peste 80 de specii de păsări, unele rare. Mai tîrziu i-am povestit lui Helmut, pasionat fotograf de animale sălbatice. Au trecut cîteva luni, și într-o bună zi, mi-a arătat prima recoltă de fotografii. Erau imagini de iarnă și de primăvară. Poată încă nu destule pentru a ilustra tot ansamblul, dar devenea clar că vom avea un subiect pentru revista National Geographic România.

După mai multe rotiri, uliul se hotărește și plonjează. Un picaj fulgerător, la capătul căruia se află probabil o victimă. O fi un pui de fazan sau de rață sălbatică care s-a îndepărtat de cuib, un iepure, un bizam? Sau un șarpe de apă care și-a ales prost momentul pentru a porni la vînătoare de broaște. Un stol de păsări albe se înalță peste pămătufurile stufului. Din depărtare răzbate asemena unui răget de leu, claxonul unui camion greu care urcă pe Șoseaua Olteniței.

Pe măsură ce înaintăm peisajul se modifică. Ruinele cotropite de vegetație dispar, decorul dominant fiind acum lacul înconjurat de trestii, terenurile cu o vegetație deasă, iar ici-colo pîlcuri de sălcii și răchite sau trunchiuri contorsionate prăbușite în apă. Lui Helmut, care a fost la un foto-safari în Masai Mara, locul îi amintește de o rezervație africană. Acolo a avut parte de o faună mult mai abundentă, dar de zile puține, pentru a face un reportaj cu viață sălbatică. Dincoace a fost invers: pentru o faună relativ bogată, dar ascunsă privirilor, a avut la dispoziție toate zilele în care a putut evada puțin de la îndatoririle profesionale șI sociale.

Terenul este ultima insulă, de cca 190 de hectare, rămasă dintr-un arhipleag de smîrcuri, maidane șI gropi, situate într-o depresiune vastă de la marginea Bucureștilor de altă dată, din vecinătatea marelui maidan denumit Valea Plîngerii. Mlaștinile au condamnat-o la o existență periferică, la propriu și la figurat. În Valea Plîngerii a fost timp de sute de ani groapa de gunoi a capitalei. În fiecare zi, sute de căruțe și camioane regurgitau resturile “Micului Paris”, pe care smîrcurile le digerau încet. Niște oameni necăjiți își făcuseră aici colibe de pămînt. Unii încercînd să supraviețuiască, – să mănînce, să îmbrace sau să vîndă- ce le pica din scormonitul în gunoaie.  Cînd ridicau capul din mizerie, zăreau spre apus o coloană de fum negru ieșind pe coșul Crematoriului Uman Cenușa. Dinspre nord veneau pînă la ei miesmele morții și putrefacției, emanate de Abator și Ecarisaj. La urechea lor ajungea dangănul rar al clopotelor de înmormîntare de la Cimitirul Bellu, care închidea acest triunghi macabru, care înrăma Valea Plîngerii. Între timp, Abatorul s-a mutat, iar o parte din terenuri au fost asanate și consolidate. În perioada comunistă s-a făcut acolo Parcul Tineretului, un parc frumos, al doilea ca mărime al orașului, Sala Polivalentă, un cartier de blocuri, Palatul Copiilor. Din vasta zonă insalubră a Plîngerii a rămas doar Groapa Văcărești, căreia Ceaușescu îi hărăzise un destin lacustru: “Acumularea lac Văcărești” – obiectiv al ultimului plan cincinal, urma să fie alimentată gravitațional din Argeș, via lacul Mihăilești. Constructorii au apucat să toarne betonul digului împrejmuitor. În prezent am văzut cum digul năpădit de buruieni, este devorat bară cu bară, de recuperatorii de fier vechi.

Groapa era dominată cu numai două decenii în urmă de Mănăstirea Văcărești, monument de artă medievală valoros. Ctitorită de Nicolae Mavrocordat la anul 1724, fusese transformată în închisoare pentru revoluționarii de la 1848, cînd a suferit primele mutilări. Dar biserca pictată și o parte din chilii suprviețuiseră și fuseseră restaurate pentru a deveni muzeu de artă medievală. Arhitectul Gheorghe Leahu, șeful de atunci al proiectului de sistematizare a zonei, ne-a spus că Ceaușescu ar fi dorit să se facă aici încă o sală polivalentă, de 18.000 de locuri sau un complex “justițiar”, tribunal și procuratoră . “Indifernt ce ar fi fost, i s-au propus lui Ceaușescu variante care înglobau monumentul de arhitectură medievală în complexul modern, așa cum se procedează în asemena cazuri, dar Ceaușescu le-a respins pe toate “ spune Leahu. “Cred că ceeace de fapt dorea Ceușescu era ca mănăstirea să dispară de pe fața pămîntului. Și s-a făcut pe voia sa”.

În groapa Văcărești apăruse un mic cartier cu case modeste dar cărora abundența de verdeață le dădea un farmec aparte. Terenurile au fost ocupate iar locuințele au fost demolate contra unei despăgubiri de cca. 80.000 lei. Expropiații au fost realocați în apartamente la bloc, pe care după 1990 le-au cumpărat.

TotușI, după cum preciza secretarul de stat Ovidiu Ianculescu într-un document, ulterior foștii proprietari, au constituit o asociație care a a revendicat în instanță vechile proprietăți. Judecătoria sectorului 4 a respins cererea prin hotărîre definitivă și irevocabilă. Deși în această periodă dezvoltatorii mobiliari au vînat terenuri pretutindeni în București,- parcuri de cartier, au dus la ruină imobile istorice-, Groapa Văcărești a scăpat neatinsă. În vecinătate a crescut un complex de blocuri, precum și hotelul Rin, care, nu știu dacă e cel mai mare din Europa, cum se zvonește, dar cu siguranță nu este cel mai frumos.

 

Înconjurată de blocuri și șantiere, Groapa Văcărești a rămas intactă. O zonă mlăștionoasă, numai bună să devină fund de lac, nu era de loc terenul de fundație potrivit pentru blocuri, mai ales într-un oraș cu funeste tradiții seismice. Dar acest lucru nu ar fi fost un impediment major, ci statul de proprietate confuz a ținut dezvoltatorii mobiliari pe loc.

În 2003, în apele tulburi ale Gropii, s-a decis să pescuiască Ministerul Mediului, care a încheiat un contract prin care concesiona zona pentru 49 de ani, către SC Royal Romanian Corporation, contra sumei de 6 milioane de dolari. Concesionarul urma să investească aici peste un milliard de dolari într-un complex cultural-sportiv.

Dar firma nu și-a mai onorat contractual și dimpotivă, s-a creat o complicate situație litigioasă. Păsările și celelalte vietăți din groapa Văcărești au răsuflat ușurate.

 

Pe măsură ce mergea la “vânătoare” Helmut s-a atașat treptat de oaza din oraș. A început să-i cunoască locurile ascunse, felul în care în anumite zile cade lumina, cînd razele se resfiră printre cețuri iar vîntul dă tonul orchestrei de ramuri șI trestii. Anotimpurile se perindau iar animalele au început să-l accepte, erau mai puțin sperioase. A putut astfel urmări dansurile nupțiale ale chirelor, al rațelor sălbatice, duelurile între masculi și strategiile de cucerire ale femelelor. Rezultatul acestor ceremonii s-a vădit curînd: în cuiburi au apărut ouă, iar părinții veneau să le clocească. Apoi a fost martorul discret al momentului în care primii pui spărgeau coaja fragilă și ieșeau din găoace. I-a urmărit cum puful fin s-a tranformat în tuleie, tuleiele în pene. Spre sfîrșitul primăverii, a asistat la lecțiile de zbor.

În revista National Geographic am publicat informații despre astfel de rezervații de viață sălbatică, nedeclarate de nimeni, apărute spontan, uneori împotriva voinței oamenilor. În 1953, cînd s-a încheiat sîngerosul război care a dus la separarea celor două Coreei, între ele a fost constiuită “zona 0” demilitarizată, lată de 3 km. Un no man’s land unde dacă cineva s-ar încumeta să pătrundă, ar risca să fie împușcat. Dar felurite animale sălbatice se simt acolo în largul lor. În timp ce tensiunea dintre cele două state,- cel comunist șI cel capitalist-, este în continuare ridicată, iar de-o parte șI alta trupele sunt adesea în alarmă de război, natura a creat între ele un tărîm al păcii.

La Cernobîl, ecologiștii au fost uluiți să vadă cît de mare a fost puterea de adaptare a naturii. Viețuitoarele au proliferat în zona evacuată, de cîteva sute de kilometri pătrați, unde au crescut păduri de pini, -chiar dacă unii se crede că sunt desfigurațI de radiații- șI o vegetație bogată. Hălăduiesc aici zeci de specii de păsări periclitate, berze negre, vulturi codalbi. Se înmulțesc caii Przjewalski, o rasă străveche de cai, aproape de extincție, pe care îi aleargă cei peste 100 de lupi. S-a constituit astfel de la sine, un imens parc național, fără rangeri și fără turiști. Două exemple din multe altele, care arată forța de adaptare dar șI de vindecare a naturii.

Dacă l-așI fi întîlnit pe Cristian Mihai furișîndu-se printre trestiile din Groapă, într-o seară cețoasă de toamnă, ași fi rupt-o la fugă. Căci el are un chip oacheș, tăiat în linii aspre, ochii negri, pătrunzători, cărora nu le scapă nici o vietate, și mai ales doi canini ascuțițI, proemineți, adevărți colți de vampir. “ Da, -recunoaște el, pe cînd stăm liniștiți de vorbă în redacția National Geographic-“ nu mi-am pus la timp un aparat de corecție dentară” . Cristian Mihai urmărește de peste 10 ani fauna din Groapa Văcărești. De meserie inginer de aviație, reprofilat în industria de publicitate, a făcut o pasiune pentru observarea păsărilor, adică este un “bird-watcher”. O pasiune foarte răspîndită în multe țări. “Am impresia că în fiecare familie de englezi, este măcar un bird-watcher. În Germania, Cehia, Ungaria, ai senzația că sunt mai mulți decît păsările. La noi, unde mai este încă un adevărat paradis pentru poporul cu pene, acest hobby este rar. Vînătorii cu pușca sunt mult mai numeroșI decît cei cu teleobiectivul și binoclul. ”

Ca șI Helmut, de cîte ori îndatoririle profesionale îi permit, dă o fugă în oaza de sălbăticie din centrul orașului. Iar recolta sa este remarcabil de bogată. Lista de păsări numără aproape o sută de specii, prea lungă pestru a o reproduce aici. A reușit să surprindă specii protejate la nivel European, precum Stîrcul-roșu, Eretele-alb, Cormoranul-mic. Iar Rața-roșie, o altă specie de importanță comunitară, cuibărește în zonă. Un asemnea inventar nu e mai prejos de patrimonial natural al unui parc național. Cristian Mihai colaborează strîns cu specialiștii Societății Ornitologice Romîne (SOR) șI unele rezultate au fost publicate în reviste științifice. Dar pe situl său a prezentat șI alte specii. Un specialist suedez în lepidoptere a descopeirit că un fluture de noapte din “insectarul” său digital era o specie foarte rară, pe care a inclus-o într-o monografie de specialitate.

Atîtea păsări nu ar veni dacă n-ar avea resurse bogate de hrană. Bălțile sunt bogate în insecte, rîme, lipitori, moluște. Amfibienii nu sunt prea numeroși ca specii, dar broaștele umplu văzduhul bălții cu concertele lor. Dar Lissotriton vulgaris este specie vulnerabilă, Bombina bombina, specie Natura 2000, e amenințată. Ambele se regăsesc pe Lista Roșie, ne spune Dr.Alexndru Iftime, biolog la Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. Dintre reptile fricosul și persecutatul șarpe Natrix despică oglinda lacului, în căutara unor mormoloci distrați.

Destul de răspîndite sunt țestoasele de apă, cu carpacea lor frumoasă, carnivore mereu flămînde.   Iar printre ruinele de beton năpădite de muri sălbatici, două specii de gușteri –Lacerta agilis șI Lacerta viridis– își etalează în soare armurile solzoase, multicolore.

 

Dr. Irinel Popescu, lector la Universitatea “Alexandru Ion Cuza din IașI” și-a dedicat ani de viață studiului insectelor din Groapă. Cînd era copil, a locuit în blocurile aflate pe Șoseaua Olteniței și își amintește de prima întîlnire cu Groapa: “ Am trecut printre niște case și am descoperit o vale întinsă, plină de verde, o apariție ireală. Parcă pătrunsesem într-o “lume dispărută”, lipseau doar pterozaurii să dea din aripi. Betoanele și buldozerele au rămas departe, arborii ofereau dorita umbră, vîntul adia prin ramuri, păsările dădeau concerete la scena deschisă… Ajunsesem acasă! În anii cînd citeam “Cireșarii” aveam la cîteva minute de bloc un teritoriu de explorat, care m-a ajutat să-mi descopăr pasiunea pentru studiul viețuitoarelor”

 

Devenit entomolog și universitar la Iași, Irinel a continuat să studieze insectele din Groapa Văcărești și să publice rezultatele în reviste științifice. “După 2009, fiind angrenat într-un proiect inițiat de Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, privind fauna Bucureștilor, am studiat insecte din mai multe zone verzi. Surpriza a fost că cele mai multe specii dintre microhimenopterele studiate, aproape douăzeci, se găsesc în Gropa Văcărești, față de 4-5 în celelalte perimetre cercetate. Iată că Groapa Văcărești poate concura chiar cu biodiversitatea unei zone cum este Parcul Natural Comana. Am găsit aici și pe Tetramesa variae, specie semnalată pentru prima dată în fauna Romîniei”

Dintre mamiferele mici, șoarecele de cîmp șI chițcanul pitic ronțăie graminee, tuberculi, rădăcini, dar sunt vînatul preferat al șoimilor șI bufnițelor. Au fost văzuți și dolofanii bizami cu blană prețioasă, terminați la un capăt cu o coadă pieloasă, ca de șobolan, dar avînd în partea opusă cu un bot simpatic .

În orice ecosistem care se respectă, pe seama animalelor aflate pe treptele mai de jos ale societății trăiește elita prădătorilor. Ca niște duhuri, prin desișuri, se furișează viclenele vulpi. Sub oglinda lacului și-au făcut galerii niște vidre. Au fost văzute și carnivore mai mici, precum dihorul șI nevăstuica. Cum or fi venit aici, trecînd printre cartierele aglomerate e un mister.

În realitate am descoperit în cele din urmă că în partea de sus a piramidei trofice nu sunt totuși prădătorii cu aripi sau blană.

O familie de romi, și-a găsit în Groapă un refugiu. Gică, capul familiei, a lucrat la Danubiana și era specializat în confecții metalice. Dar după falimentarea fabricii a rămas șomer fără speranță. Nu are casă în altă parte, nici mijloace de existență pentru el și ai lui. Aici se simt liberi, în largul lor, perpetuînd modul de viață boem care pentru această etnie are rădăcini seculare. Copiii, șase la număr,-iar al șaptelea este pe drum, după cum se vede- au crescut ca Mowgli din Cărțile Junglei, supraviețuind cu ce le oferă această natură, scăldîndu-se vara în iazurile gropii, încălzindu-se iarna cu foc de vreascuri de salcie, fără să iasă de aici, fără să meargă vreodată la școală. Sunt însă vînători șI pescari iscusiți. În bojdeuca lor încropită din folii de placaj și tablă, cu o singură încăpere, trăiește familia de 8 suflete, niște capre, pisici și vreo 15 porumbei călători înfoiați, de care Gică e foarte mîndru. “ Uite, ăsta are și inel, a venit tocmai din Germania, costă cît o mașină”. În ajunul Crăciunului, Helmut a avut ideea să le facem o vizită. Era o după-amiază tîrzie, cu timp încă frumos, fără frig și zăpadă. Micul tribul ne-a primit cu mare bucurie iar Moșul a fost destul de darnic. În sac era între altele un casetofon nou, pentru că Gică are muzica preferată pe vechi casete, nu pe CD-uri, și o sticlă de wisky, cum visase el să aibe de revelion. Dar nici noi n-am plecat cu mîna goală, căci pescarul mezin ne-a oferit cîte o știucă. Am stat alături de mica ceată paleolitică, în timp ce perpeleau la foc niște cartofi. De departe ajungea pînă la noi vuietul marelui oraș, cîte o sirenă de poliție, cîte un claxon isteric. Copiii cei mari se apropie de vîrsta căsătoriei iar copiii lor nu vor mai putea crește la rîndul lor aici. Căci e clar că piramida trofică a ecosistemului Văcărești nu poate suporta mai mult decît cele cîteva persoane. Cel puțin nu ca sistem natural. De cîteva ori s-a încercat evacuarea tribului Gică. Baraca i-a fost demolată, fără să I se deschidă posibilitatea unei alternative. S-a întors mereu în acest loc. Gică e un fel de Cerber pentru oază. El știe că atîta timp cît mai există pește în lac, fazani și lișițe prin tufe, și traiul lui modest e asigurat. De aceea păzește biodiversitatea locului cu vigilența unui adevărat ranger de parc național șI am aflat că este destul de temut de către cei ce vin aici să braconeze. Acum Gică a descoperit că pasionații de natură ca noi, cîtă vreme vor regăsi animalele sălbatice acolo, îi vor întinde și lui o mînă.

 

Se conturează două tabere: pe de-o parte coaliția dintre sălbăticiuni, naturaliști, fotografi șI fani de natură, clanul lui Gică,- pe de alta, dezvoltatori imobiliari și oricine ar vrea să facă bani rapid cu acele terenuri. Soluția ideală ar fi înființarea unei rezervații urbane. Începînd de la 1821, cînd s-a început Cișmigiul, apoi Kisselff și Carol care au ctitorit parcurile ce le poartă acum numele, Herăstrăul început de capitaliști dar dezvoltat de comuniști, Tineretului din vremea lui Ceușescu- fiecare perioadă de istorie modernă a adus Capitalei cîte un parc. Acum după mai mult de 20 de ani de tranziție șI democrație, ni s-au luat mereu spații verzi, fără să ni se dea nimic în loc.

Cele 190 de hectare ar reprezenta cel mai mare parc din Capitală și ar aduce fiecărui bucureștean un metru pătrat de oxygen.

După exemplul unor mari capitale de pe glob care au déjà rezervații urbane și altele care doresc să aibă, Bucureștiul ar face o demonstrație de civilizație. Natura a făcut déjà un pas spre noi. E rîndul nostru.