Interviu cu Florin OCHESCU

1. Prin acest interviu încercăm să redăm puţin din activitatea artistică, contextul istoric şi lumea muzicală din fostul regim, în special perioada în care ai activat în trupe de mare valoare pentru istoria rock-lui românesc! Prima întrebare ar fi dacă amintirile din acea vreme îţi mai produc stări emoţionale şi cum le interpretezi în 2008?

Eu am început să cânt spre sfârşitul anilor ’60, nu am apucat perioada de glorie de la mijlocul acelor ani. Pe mine mă caracterizează perioada anilor ’70 – ’80 ca fiind o perioadă de vârf şi aş vrea să mai spun câte ceva şi din perioada anilor ’90, cât timp am activat în trupa Holograf! Eram prea mic pentru anii ‘60, terminasem liceul în 1971 şi nu apucasem să cânt decât cu nişte formaţii amatoriceşti, studenţeşti pe la cluburile de pe lângă facultăţi care făceau seri de dans pe vremea aceea şi se dansa după trupele de rock care cântau live, nu erau trupe de acompaniament sau trupa casei … Din punctul de vedere al existenţei unei formaţii de rock, perioada aceea a fost mult mai bună, cu toate că a fost perioadă comunistă, de restricţii culturale, de restricţii de informaţie de orice natură. A fost o perioadă în care au apărut luaţi de valul istoric muzical al anilor respectivi din Occident, un număr mare de formaţii, dintre care unele au devenit profesioniste. Având vârsta debutului, nu am putut să fiu decât martorul existenţei unor trupe cum au fost Sincron, Mondial, Phoenix, mai era Chromaticul lui Sorin Tudoran din Cluj care a fost în Bucureşti la primul festival de rock şi care s-a ţinut din câte ştiu la Preoteasa … Eu am fost martorul unor trupe care erau începuturi ale stilului beat, clone ale unor trupe care cântau muzică instrumentală în special, The Ventures, The Shadows. Impactul foarte mare care a fost la noi, este datorat fimului The Young Ones cu Cliff Richard acompaniat de trupa The Shadows … care a însemnat oarecum o deschidere informaţională a genului acesta muzical, după care a fost o explozie de trupe instrumentale de profil, apoi trupele de beat care au venit, ş.a.m.d. Era, îmi amintesc de Sideral-ul lui Liviu Tudan, şi alte trupe care au profitat de conjunctură şi au ieşit la iveală şi care au rămas în istoria muzicii rock româneşti ca trupe profesioniste. Eu nu făceam încă parte din curentul acela, de abia învăţam să cânt la chitară şi debutam cu trupe studenţeşti, cântam în diverse locuri, inclusiv la Universitas … Pe mine m-a prins sfârşitul anilor ’60 - care este încărcat la urma urmelor de istorie rock românească - ca fiind un învăţăcel, făcând practică cu formaţii mai anonime…

2. Există un rock românesc înainte de ’89? Cine a deschis drumul şi care ar fi motivul existenţei lui ... refugiul în cultură ... ?! Rock-ul poate „rosti” nemulţumirea?

Da! Există rock românesc înainte de anii ’80! Sunt multe explicaţii pentru inexistenţa unor înregistrări … Printre care şi faptul că în perioada respectivă cenzura a acţionat oscilant … când mai aspră, când mai largă, cred că asta a fost o politică de a ţine lucrurile sub control, din punct de vedere cultural pe vremea aceea … Problema este că dacă trebuie să fac o comparaţie între perioada comunistă şi perioada de după 1990, când a fost libertate deplină, deci nu mai era o problemă cu expresia în ţară … vreau să-ţi spun că era mai mult rock înainte decât acum! Şi din punctul de vedere al numărului de trupe existente şi din punct de vedere al calităţii muzicii şi chiar al mişcării generale de promovare underground. Cei mai mulţi DJ ai acestor posturi de radio FM, nu suferă muzica rock şi am văzut ce fel de personaje conduc aceste posturi. Mişcarea underground nu funcţionează la fel de intens ca înainte de ’89, iar genul muzical rock este interzis estetic. Acum cenzura a devenit de natură estetică, din care cauză nu poate continua acest stil underground de luptă şi s-a trecut într-o lâncezeală şi chiar a cocheta cu stilurile care sunt înghiţite de posturile de televiziune, de radio… Este un fel de compromis, care pe vremuri se făcea în texte, pentru că textele de o anumită factură erau considerate mistice sau anti-statale, acum este considerată muzica anti-modernă şi anti-comercială şi automat compromisul se face pe partea muzicală. Deci, am ajuns, cum ar veni… să ne întoarcem să ne prindem coada precum câinele dement… şi consider că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost mult mai onest, decât ceea ce avem parte acum. Aşa că întrebarea este dacă rock a existat înainte de 1989? Şi răspunsul este: Înainte de 1989 a existat rock!… (râde!!!)

3. Cum te-a “prins” rock-ul, care a fost primul dascăl, prima chitară şi prima ieşire la scenă...

Dacă mă întrebi din punctul de vedere strict al instrumentului. sunt autodidact 100%, deci nu am avut profesor de chitară niciodată, în adevăratul înţeles al cuvântului, adică să iau lecţii acasă sau într-un context pedagogic sau de orice altă natură. Pur şi simplu am învăţat chitara „pe furate” atât după discuri, după cărţi, cât şi văzînd alţi chitarişti. Fiindcă mi-a plăcut foarte mult, fiind nevoit să cânt, să mă exprim cu chitara, să vreau să încep să cânt automat a trebuit să învăţ piese de la The Beatles, de la Cream, de la The Rolling Stones şi ce se mai cânta în acea vreme ... Asta a fost pentru mine şcoala. Acum dacă mă întrebi de prima ieşire ... la nivel de liceu a fost în clasa a zecea, cântând The Monkeys, The Kinks şi The Beatles cu formaţia şcolii în aşa zisele concursuri interşcolare, care … culmea nici alea nu erau rele şi dacă ar mai fi acum ar fi foarte bine. Eram o trupă care cântam la serile liceului de dans şi trebuia să facem repertoriul care era comun cu publicul de atunci. Acum trebuie să precizez un aspect, până la urmă muzica aceea era şi muzică comercială pe vremea aceea … pentru că la toate petrecerile şi ceaiurile la care mergeam mi-aduc aminte că se punea Jimi Hendrix, Otis Redding, Aretha Franklin, Cream, James Brown, The Beatles, The Bee Gees … În anul 4 de liceu am cunoscut nişte băieţi de la Facultatea de Agronomie care înfiinţaseră o formaţie ce se numea Sirinx, un nume care am aflat ulterior ce înseamnă … sirinx este organul vocal al păsării (n.r. Organ fonator al păsărilor, situat la bifurcaţia bronhiilor sau la vechii greci, instrument muzical de suflat de tipul naiului; flautul lui Pan.) şi mi-am adus aminte că unii dintre ei erau studenţi la medicină veterinară … O perioadă bună şi foarte interesantă în care am fost forţat să învăţ mult mai mult şi am mai avut bafta unui prieten Luca, student la conservator, care m-a înăţat foarte multe din mers, în practică; mergea şi cânta cu mine în timpul serilor în care cântam la cantina Agronomiei … şi au fost nişte lucruri pe care le-am “furat” şi mi le-a şi explicat, lucruri esenţiale vis-a-vis de cântările de blues … Singurul lucru pe care l-am adus eu, de la mine şi pe care l-am făcut absolut din instinct, fără să-mi arate nimeni a fost vibrato, cu care mă mândresc foarte tare pentru că în perioada aceea foarte puţini chitarişti ştiau să vibreze prin bending, prin întinsul corzilor şi a fost un atu foarte important. Asta pentru că mai mult ca orice am ascultat Clapton, perioada Cream şi am fost foarte atent, Clapton cânta notele destul de largi desfăcute şi era uşor pentru mine la felul meu de-a înţelege atunci ceea ce cântă şi cum cântă … a fost prima chestie pe care am abordat-o… şi culmea, deşi îmi place Hendrix foarte mult … el nu a fost primul meu mentor … primul meu mentor a fost Clapton!

4. Care a fost primul tău grup rock în care ai activat? Aţi fost urmăriţi sau împiedicaţi de fosta securitate să cântaţi? Aţi avut probleme de acest gen…

Vrei să-ţi spun adevărul? Niciodată nu am fost împiedicaţi să cântăm … şi atunci … de unde-i mitul cenzurii? Mitul cenzurii s-a manifestat în mod special în texte. Nu pot face o comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat cu trupele consacrate ale anilor ’60 şi dificultăţile pe care le-au întâmpinat ele. Eu pot să-ţi spun că prima mea trupă profesionistă a fost Curtea Veche nr. 43 în care am cântat cu Sorin Chifiriuc. Muzica trupei nu era uşor digerabilă, iar textele nu erau chiar cele mai cuminţi şi să nu mai povestesc de manifestările scenice ale lui Sorin, care erau colerice de-a dreptul ... Îţi spun sincer! Nu ne-am lovit de nici un fel de cenzură! Dar sunt convins că ne-am fi lovit de vreo cenzură în cazul că am fi vrut să facem un disc ... pentru că în momentul în care făceai un disc ceea ce ei considerau că este un lucru care rămâne şi care poate fi expresia timpului respectiv, intervenea cenzura care spunea că, discul ori este mistic, ori incită la violenţă - prin versuri evident - sau că discul poate să facă nu ştiu ce referire la politică, ş.a.m.d. O să-ţi povestesc când ne-am “lovit” de cenzură cu discul “Puterea muzicii”care iniţial avea ca temă mitul Zburătorului, pe care l-am făcut cu trupa Progresiv TM Roşu şi Negru. Acest disc trebuia să se numească iniţial „Zburătorul”. Era o parabolă după tema Luceafărului a lui Mihai Eminescu şi având caracter mitologic automat a intervenit elementul anti-mitologie şi anti-spiritism ... tot ce era mistic era considerat împotriva doctrinei marxiste, filozofiei materialiste din vremea respectivă, etc ... Nu s-a acceptat deci acest nume, nici tematica şi nici versurile şi ... fiindcă trebuia să intrăm repede în studiul de înregistrări, lucrurile au fost modificate din mers şi datorăm schimbarea tematicii şi a versurilor Danielei Crăsnaru, care ne-a făcut repede textul pe Puterea Muzicii, pe alte teme pe placul celor de atunci ... Cenzura era legată strict de media, disc, televiziune, radio. Aici erau într-adevăr probleme. Din punct de vedere al concertelor live nu m-am lovit niciodată de nimic...

5. Să ne întoarcem puţin la perioada Curtea Veche nr. 43. În afară de înregistrările pieselor „Imn” (versuri Adrian Păunescu, apărută pe LP-ul “Formaţii de muzică pop vol. 2” la Electrecord, în 1976) şi instrumentala „D.K.T.” (Dansul Kronkobaurului Turbulent, versiune radio), mai există şi alte înregistrări din acea perioadă?

Nu ne-a oprit nimeni să facem un disc în perioada respectivă. Absolut nimeni şi faptul că am putut să imprimăm în radio 2 sau 3 piese (se pare că mai este una în radio), cam prin 1974 au fost făcute înregistrările, în 1976 nu mai eram în trupa Curtea veche nr. 43. DKT este piesa mea, aranjată muzical de Chifiriuc, e o piesă care a făcut mare succes în Transilvania, în Cluj, a fost în topurile din anumite reviste culturale sau de specialitate de acolo. Au fost câteva reviste în Cluj foarte bune, echivalentul revistei Săptămâna de la noi, a lui Eugen Barbu unde era singurul top de muzică românească ţinut de Petre Magdin … DKT-ul, mai poate fi cântat şi acum cu o trupă cu două chitare … este defapt o piesă puţin furată, dar cu intenţie furată, eu am fost marcat de apariţia trupei Mahavishnu Orchestra şi pentru John McLaughlin, aşa cum am avut pentru Hendrix şi pentru Clapton, un cult şi o apreciere deosebită, pentru că m-au marcat oarecum filozofia cântatului şi filozofia felului în care am văzut muzica pe mai departe … ea este o piesă dedicată lui John Mclaughlin. Botezul i l-a făcut Sorin că i-a zis Dansul Kronkobaurului Turbulent, dar eu aş fi denumit-o simplu “Pentru John”! Din punctul meu de vedere activitatea mea în Curtea Veche nr. 43 a fost o perioada extraordinar de bună, am studiat individual acasă foarte mult, a fost prima perioadă în care mi-am căpătat cunoştinţele teoretice despre muzică pentru că am avut de gând în anul doi de facultate să dau la Conservator, să renunţ la facultatea tehnică la care eram şi să dau examen la Conservator … şi atunci m-am pregătit vreo opt luni de zile cu un profesor de la Conservator cu care am făcut teorie, solfegiu şi dicteu. În paralel am studiat foarte mult chitara şi m-am ocupat şi de chitară clasică învăţând cântatul după note. Am învăţat structuri teoretice legate de armonie, de contrapunct, nişte lucruri pe care trebuia să le cunosc în vederea susţinerii examenului de admitere la Conservator. Între timp am renunţat, tot din cauza lui Sorin pentru că el mi-a spus că acolo se învaţă alte lucruri decât avem noi nevoie pentru cântat, dar nu e chiar aşa şi tot ceea ce am învăţat mi-a folosit extraordinar de mult. Toată perioada cu Sorin a fost foarte bună pentru că el la rându-i m-a învăţat foarte multe lucruri, iar noi, ca şi chitarişti ne-am completat ce foarte mult.

Care au fost şi mai sunt prietenii de atunci şi dacă ei mai cântă cumva?

Aveam o gaşcă de oameni cu gusturi comune cum ar fi: Mircea Florian, Doru Stănculescu, mai târziu Baniciu, Nicu Vladimir, Andrei Oişteanu, fetele de la Catena, Herdina şi Harry Coradini de la Progresiv TM cu care am cântat mai târziu, Experimental Quintet din Cluj cu care am avut şi câteva concerte, şi mulţi alţii…

6. Cum l-ai cunoscut pe Liviu Tudan şi cum ai intrat în formaţia Roşu şi Negru? Cum a fost perioada, sunt înregistrări radio sau TV?

Cam după vreo doi, trei ani după despărţirea de Curtea Veche prin 1977, l-am cunoscut pe Liviu personal. Liviu acea intenţia de a face un power-trio, ceea ce mai târziu s-a materializat într-o nouă formula Roşu şi Negru. La tobe au fost pe rând: Tică Bădilă, Dorel Vintilă Zaharia şi “Călare” Ion Cristian. Prima cântare cu Liviu a fost în Cenaclu Flacăra şi am cântat coveruri şi de asemenea îl acompaniam şi pe regretatul Vali Sterian. În toamnă, avea să se facă un proiect la care Liviu lucra deja, pentru viitorul album ce avea să se numească “Puterea Muzicii”.

7. După Roşu şi Negru ai scos un album foarte important pentru istoria rock-ului românesc “Puterea Muzicii” alături Livu Tudan, Harry Coradini, Ladislau Herdina şi Ion Cristian. Este primul supergrup românesc? Toate s-au întâmplat în acel an, 1977… A fost un an bun, un an care ţi-a dat speranţă … a fost o culme?

Să zicem că este un supergrup românesc, format din fuziunea lui Roşu şi Negru cu Progresiv TM. Pe vremea aceea eram atât de tânăr încât nu cuantizam succesul. Nu am urmărit şi nici nu ştiu cât de tare a fost impactul acelui LP la public, mai ales că eram foarte dezamăgiţi că a trebuit să schimbăm versurile şi tema discului din cauza am avut aşa o senzaţie că până la urmă ăsta o să fie un lucru mediocru, pentru că noi ne-am bazat foarte mult pe ideea literară şi chiar aveam de gând cu Liviu să facem un spectacol după gustul lui Liviu, e operă rock cu tematica “Zburătorului”, cu care să facem turneu, lucru absolut lăudabil şi extraordinar pentru acea perioadă. Turneele cu Zburătorul chiar s-au realizat şi mai mult decât atât, am cântat live textul original ..  În concert nu am fost niciodată cenzuraţi apropo’ de caracterul textului ... Din păcate această deturnare a tematicii am simţit-o ca o injumătăţire a valorii discului şi parcă lucrarea nu a mai avut unitate, rămânând doar partea strict muzicală. Nu am mai urmărit să văd ce impact are LP-ul, mi s-a părut că va fi un eşec. Ca la orice trupă rock de pe vremea aceea munca era comună de aceea ieşeau şi lucrurile aşa de bune şi cred că aveau savoare; se vedea aportul şi interesul fiecăruia şi nimeni în trupă nu cînta de dragul de a cânta, de a executa, fiecare venea cu câte o idee şi e mult mai bine aşa. Pe cale strict compoziţională muzica o datorăm lui Liviu şi lui Herdina. Ideea în sine a aparţinut lui Liviu. Dar şi Herdina a venit cu nişte piese de-ale Progresivului care au completat ca să zic aşa discul, iar aranjamentul muzical s-a făcut împreună cu toţi.

8. Cum erau turneele din acea vreme, ce amintiri frumoase ai? Dar mai puţin plăcute ai?

Am mers din plin în turnee cu spectacolul respectiv, aveam succes. De la vânzările discului nu-mi aduc aminte să fi luat vreun ban ... Turneele le făceam prin toată ţara. Cu trupa asta şi cu acest disc, am fost în toate cătunele şi toate ungherele, sate, crede-mă că şi în cămine culturale am cântat: mi-aduc aminte şi pe la Nădlac am fost, care este la extremitatea de vest ... cădeam de pe hartă cu un picior eram în Ungaria ... dădeam şi câte două concerte pe zi ... în localităţi mici şi chiar trei câteodată ... făceam concerte de la ora 4 la şase, de la şapte la nouă şi mai dădeam şi câte unul de la 9 la 11 când se putea ... şi nu eram obosiţi de loc pentru că eram tineri.  Aveam un impresar care era impresarul Filarmonicii din Sibiu cu care făceam zona Ardealului, pe zona Moldovei era o cunoştinţă de-a lui Liviu de la Iaşi şi cele mai mari „nenorociri” se întâmplau prin regat, prin sud prin Oltenia, unde lucrurile erau cam dezorganizate şi furăciunile cam mari … dar eram fericiţi şi   am lua-o de la început, dacă s-ar putea … Aceste turnee nu erau de promovare de album nou … Discul totuşi nu era al nostru, aparţinea Electrecord-ului … poate luam ceva drepturi de autor, legate de compoziţie, dar în rest nimic … Însă era muzica noastră, ne plăcea foarte tare şi de aceea o cântam ... nu cântam altceva! Pe vremea aceea lumea prefera să asculte o compoziţie proprie, compoziţie originală, şi prefera textul românesc pentru că avea nevoie de comunicare avea nevoie de un mesaj pe care să-l înţeleagă complet. Vis-a-vis de discul “Puterea Muzicii” mă întrebi dacă e vreun hit acolo ... cred că discul în sine e un hit ... chiar aşa cu textul acesta refăcut şi re-tematizat, avea totuşi o unitate. Am uitat să-ţi spun că în acest disc ceva din textele originale au rămas sunt câteva piese la care au rămas titlurile originale din „Zburătorul” ...

9. De ce crezi că trupele tinere de rock, alternativ, prog, etc, cântă în special în limba engleză… După mine, cele mai valoroase trupe româneşti sunt cele care cântă în special în limba română… şi istoria a dovedit-o!

Mondializare … e clar! A cânta în româneşte este un atu în plus pentru că ai o cale de comunicare în plus cu cei din faţă. Poate ei consideră că au o cale mai directă de acces către MTV…!!! (râde!)

10. Aveaţi voie să cântaţi cover-uri? Ştiu că eşti un mare fan Jimi Hendrix ... Hendrix se poate cânta fără să-l înţelegi şi să-i prinzi spiritul? Când ai cântat primul Hendrix?

Cover-urile erau dorite mai mult în cluburi, la Casa de cultură a Studenţilor unde se cănta în sala jos şi se dansa până prin anii ’70. Se dansa după Johnny Winter, Cream sau Jimi Hendrix, iar în barul de sus se mergea pentru audiţii. Eu sunt de părere că Hendrix, deşi mă autoblamez … e o aventură să cânţi Hendrix! Hendrix nu poate fi cântat … ca să poţi să-i dai atât savoarea, mesajul, starea. Este foarte greu, nici Hendrix nu a putut să facă în concerte, să facă o realizare muzicală a propriilor sale piese la nicelul versiunilor de studio care sunt absolut extroardinare şi care rămân şi astăzi foarte valoroase … Hendrix poţi să-l cânţi mai degrabă NU încercând să sune a Hendrix, ci încercând să-i dai o altă versiune, un alt aspect dar şi chestia aceasta mi se pare o inutilitate pentru că piesele în sine au aşa o valoare, încât nu cred că mai pot suporta vreo modelare sau schimbare … au amprentă prea puternică. Mai sunt trupe la care eu nu aş “umbla”, care AU o amprentă extraordinar de puternică … Led Zeppelin de exemplu ... e foarte greu să cânţi Zeppelin şi să sune a Zeppelin… poţi să iei o piesă şi dacă încerci să cânţi ca Jimmy Page să zicem, că ai avea ceva reuşite instrumentale, ce te faci cu Vocea lui Plant care este unică, ce te faci cu Vocea lui Jimi care este unică, ce te faci cu Vocea lui Freddie Mercury, deşi The Queen cântă acum … dar nu mai este acelaşi Queen … este o altă trupă. Poţi să demontezi, cum vrei o piesă a lui Jimi, totul este posibil dar eu consider că este un curaj prea mare, pe care eu unul nu mi-l asum. Dacă m-ai văzut cântând Hendrix prin club asta a fost pentru că îmi place foarte tare, nu am încercat să cânt altceva decât notele pe care le cântă el şi nu încerc să fac Hendrix altfel decât îl face el, deşi nu pot să-l cant la nivelui lui, pentru că nu sunt el şi nu voi fi niciodată. El a fost unic prin ceea ce transmis, prin felul de a cânta şi prin felul de-a se manifesta şi prin viaţa personală; totul s-a manifestat în chitara şi în vocea lui şi în versurile lui. Dar asta o fac pentru că îmi place atât de mult, încât nu pot să mă abţin să nu cânt piesele Hendrix … e vorba de plăcerea de a o face chit că-mi iese chit că nu-mi iese!

11. După 1980 ţi-ai format propriul grup MONOLIT având-o ca solistă pe Dida Drăgan. Este perioada în care ai compus mai mult?

Eu am avut o legătură sentimentală de prin anii ’79 cu Dida Drăgan care era prospăt divorţată şi cu care am rămas şi am făcut un copil în 1983. Era primul meu fecior, Florin , de care sunt foarte mândru, aşa cum sunt şi de al doilea pe care îl cheamă Iulian. Legătura sentimentală m-a legat şi profesional, într-un fel am fost nevoit să lucrez pentru Dida. Pentru că ea rămăsese descoperită în sensul că repertoriul ei se limita în acea perioadă la piesele lui Petre Magdin, fostul ei soţ. Automat am simţit şi o plăcere de-a lucra altceva pe deoparte, era o experienţă inedită pentru mine, dar şi o responsabilitate şi astfel am început să compun pentru Dida şi s-a simţit imediat nevoia unei trupe cu care să mergem în turneu. Periaoda respectivă am cântat atât piesele lui Petre cât şi piesele mele. A fost scos şi un disc single cu numele ei, nu sub numele de Monolit, se numea “Ochii Ploii”, un disc făcut de mine în studio. Cu Monolit nu există discuri, dar există împrimări la radio. Piesele reprezintă soundul acelor vremi. A fost o perioadă foarte intensă care a durat vreo doi ani,  până-n 1982 şi am un mare regret că nu am făcut un disc cu Dida din perioada aceea, cu trupa Monolit, în care activam alături de Anton Haşiaş şi Gelu Ştefan la tobe. În perioada aceea piesele din studio au fost făcute mine suprapunând chitarele şi cu diverşi toboşari pe care îi antamam pentru înregistrările respective. În felul ăsta s-au pus bazele formulei consacrate MONOLIT cu Anton Haşiaş şi Gelu Ştefan.  

12. Între 1982 şi 1984 ai cântat cu trupa IRIS!  Cum era Minculescu atunci? Acel prim LP Iris este o marcă foarte bună pentru semnătura ta artistică...şi bineînţeles şi a grupului...

După o perioadă de lipsă de trupă, am fost cu Anton Haşiaş într-o variantă nouă Monolit, la sfârşitul anului 1982, cu care am mers în Cenaclul Flacăra, o trupă fără valoare istorică, cântam cover-uri. Singura piesa originală pe care am cântat-o cu această trupă a fost “Cei ce vor fi”, piesă care se regăseşte pe primul album IRIS şi care îmi aparţine ...  Aici în Cenaclu, m-am întâlnit cu Nuţu Olteanu care avea formula IRIS fără Minculescu la vocal, cu Sanda Lăcătuşu, Marty Popescu, Nelu Dumitrescu şi trupa Voltaj în care era Minculescu şi Adrian Ilie. Aşa că din spargerea celor două trupe a rezultat un Iris în care am intrat eu, a fost Nuţu, Marty, Minculescu şi Nelu. Prima formulă IRIS a fost cu Nuţu, care făcea chitară şi voce, Nelu tobe şi Emil Lichinţeanu – bas. Piesa Corabia cu pânze datează de atunci... în 1977, pe scena de la Polivalentă când au fugit Phoenix în boxe ... mi-aduc bine aminte, Nicu Ceauşescu a făcut un concert care să distragă atenţia de la fuga lor, fiindcă era concert cu Phoenix în acea zi şi ca să nu fie vreo revoluţie, vreo nenorocire, am cântat eu cu Liviu în trio, a cântat Nuţu cu Iris în formula de trio, au fost mai multe trupe aduse pe scenă printr-o decizie utecistă. Minculescu are o voce specifică şi cu amprentă foarte puternică personală, pe vremea aceea Nu cânta nimeni ca el. Bine sau rău, copiat sau autentic, vocea era foarte particulară, să nu uităm că l-au imitat foarte mulţi vocalişti de rock de pe vremea aceea şi ulterior, inclusiv Bitman a învăţat să cânte la şcoala Minculescu.

13. Ai făcut duete cu chitarişti foarte buni, Herdina, Nuţu, Adi Ordean, etc. Ţi-au plăcut duetele?

Nu neapărat, nu uita că am avut două formaţii în care am activat în trio. În două chitare am fost în formula cu Progresiv TM, apoi cu IRIS care a fost o variantă mai power prin natura muzicii. Era şi altă epocă, apăruse AC/DC deja, s-a schimbat puţin, muzica anilor ’80 a fost mai în forţă. Cu Adi Ordean am făcut duet în Roşu şi Negru după Iris, după ce-am făcut primul disc al trupei Iris, aşa-zis discul cu ochiul ... făcut la Electrecord. Despărţirea de Iris s-a datorat însistenţei lui Minculescu de-a merge la Cenaclu în continuare, eu personal mă cam săturasem şi asta nu din cauză Cenaclului. Păunescu şi Cenaclul Flacăra au avut un aport extraordinar la conservarea valorilor noastre muzicale într-o perioadă de răstrişte ideologică absolut demenţială au avut posibilitatea şi prin statutul lor să conserve anumite lucruri bune ale muzici de atunci, atât folk cât şi rock. Cu Iris am cântat în Cenaclu, nu am fost opriţi în vreun fel şi am cântat până-n toamnă când am plecat să tragem primul disc şi după aceea m-am despărţit de ei. Grafica albumului s-a potrivit cu muzica, cu acel fermoar ... pentru că Iris era totuşi atunci o oază de libertate şi de semi-revoltă, în permanenţă numele acesta a fost legat de restricţii de tulburări, de interziceri pe post, de interziceri pe disc şi eu îţi spun sincer – sunt foarte mândru de disc – şi am avut o baftă extraordinară că am făcut discul acesta şi că am prins momentul să fac discul cu ei. Îl consider istoric, pentru că este primul disc IRIS şi care nu ar fi apărut pe disc niciodată dacă nu era Păunescu. Astea au fost vremurile şi trebuie să recunoaştem că asta a fost situaţia. Toate au fost încărcate şi de bune şi de rele, dar totuşi anumiţi oameni care au avut putere şi care au avut influenţă au reuşit să facă slalom prin hăţişul interdicţiilor din acel regim. Nu uita că şi Phoenix-şii au fost interzişi la televizor datorită aspectului, ei au apărut pe TVR doar la emisiunea în limba maghiară sau la emisiunea în limba germană. A apărut cenzura sub aspectul faptului că minorităţile aveau un statul cultural mai special. Iris nu aveau loc absolut nicăieri, pentru că într-adevăr la concertele lor de peste tot, pe la Modern Club din Bucureştii Noi, era o vânzoleală îngrozitoare şi aveau aspectul concertelor rock din Occident. Se lăsa cu tulburări, se spărgeau uşile la intrare. Trupa avea un succes la public absolut extraordinar...

14. Ai câştigat premiul 1 al festivalului de la Dresda în 1985. Ce piesă a cucerit atunci publicul, în ce componenţă era trupa Roşu şi Negru şi cât de important era să primeşti un premiu aşa mare pentru Est? Erau şi foloase materiale...?

După Iris a urmat Roşu şi Negru, în 1984, de data aceasta într-o formulă mai solidă, cu un repertoriu propriu solid şi am cântat alături de Adi Ordean. Eram în trupă cu Liviu, Adi, Dorel Vintilă Zaharia (Baba), un toboşar excepţional care şi astăzi mai cântă undeva în Suedia şi basişti au fost mai mulţi Gabi Nacu, Dan Creimerman, etc. Premiul obţinut la Dresda însemna mult pentru vremurile de atunci şi era un atu în plus al trupei ca performanţă. Atunci am avut o apariţie cu o piesă mai deosebită era o mini-lucrare în stilul lui Liviu Tudan, operetistic rock,  cu coregrafia Adinei Cezar. A fost o apariţie mai elaborată şi care a impresionat foarte mult. Liviu era foarte mândru de acest premiu. În vremea aceea mergea foarte bine Compact-ul, Iris-ul, începuse să mişte Holograf. În ’84, ’85 cota trupei Roşu şi Negru începuse să scadă şi asta bănuiesc că se datora faptului că, rockul a fost privit totdeauna ca o cultură de underground o cultură care trebuia să-şi păstreze pentru publicul larg statutul de interzis... Prin asta a trăit foarte mult ... şi a câştigat foarte mult ... în momentul în care el a fost mediatizat ... Liviu a avut perioada lui de trecere de la muzică rock progresiv să zicem sau de factură gen operă rock, la muzica comercială nu uita piesele “Alfabetul”, „Măgăruşul” şi altele de genul acesta. Zona asta a câştigat foarte mult pe tărâmul comercial, însă a pierdut adepţii rock-ului. „Filozofic” vorbind cei care începeau să apară pe TV şi să aibă parte de difuzare erau consideraţi că s-au dat cu „ei” ideologic … şi nu mai era acei rockeri în opoziţie permanentă cu sistemul social, cu sistemul politic. Să ştii că nu era privită bine nici prezenţa trupelor la Cenaclul Flacăra, dar din fericire Cenaclul a reuşit să ofere un spectacol unde era posibil să se cânte orice şi oricând. Atunci foarte multă lume s-a dus la Cenaclu, deşi avea o altă opinie politică să vadă muzicieni şi trupe de valoare … Prin asta a câştigat Cenaclul în sine, iar pe de altă parte a şi a lansat mulţi oameni de valoare, mai ales în zona folk-ului.

15. Prezenţa ta în grupul Sfinx (1986 - 1989) împreună cu Mişu Cernea, Mihai Coman, Crina Mardare a însemnat ceva din punct de vedere artistic?

Mi-aduc aminte că prin 1985 începuseră să meargă turneele prost, cam la toată lumea muzicală … a fost o perioadă foarte grea, să nu uităm perioada nenorocită din punct de vedere economic care a fost atunci. În turnee şi de multe ori nu aveam ce mânca şi de câte ori ne întâlnim cei care mai suntem în viaţă vorbim şi ne aducem aminte de supa de ridichi cu castreveţi, pe care o făceam ca să avem ceva de mâncat seara. Au fost perioade rele de tot şi era normal ca oamenii să nu aibe chef să iasă la concerte. La un moment, la sfârşitul anului 1986, am primit oferta de la Sfinx de-a cânta cu ei. Sfinx-ul a avut o variantă de cântat în străinătate, în pub-uri şi bar-uri cu un repertoriu gen Top 40 cum era pe vremea aceea, prin ţările scandinave, Germania , Olanda, şi acest lucru m-a tentat foarte tare. I-am şi spus lui Liviu, să nu se supere pe mine asta e oferta şi “vezi bine cum merge din punct de vedere material toată treaba”. Iar din punct de vedere muzical nu mă mai atrăgea, mi-e greu să o spun, dar nu mai era aceeaşi muzică de atunci de la Puterea Muzicii … începuse să fie o muzică comercială şi nu am fost niciodată adeptul de a face spectacole comerciale pe scenă. Mi-a plăcut să fac muzică comercială acolo unde a fost nevoie de ea ca să câştig nişte bani şi ca să câştig o experienţă … Cântatul din 1987 până-n 1989 cu Sfinxul prin Occident mi-a adus un plus de experienţă muzicală, am “scos” foarte multe piese, a trebui să ascult foarte multă muzică de toate facturile, am văzut foarte mult, am cumpărat ce instrumente am avut nevoie şi am experimentat şi pe acest sector cam ce se poate cumpăra să-mi formez o idée despre acest sector tehnic şi nu am regretat absolut deloc. Am ieşit din Sfinx la sfârşitul lunii noiembrie 1989.

16. Cum era Liviu Tudan?

Liviu era un om absolut excepţional, Era dotat muzicial şi un om inteligent care a intuit cursul şi evoluţia muzicii. Unul ca mine sau ca Ordean poate am fi dorit să cântăm altceva, orbiţi fiind de propriile gusturi neţinând cont către ce ne îndreptăm … pe când Liviu avea tot timpul o viziune mai largă asupra a ceea ce s-a întâmplat. El a ţinut foarte mult la trupă şi la nume şi a fost un tip care a făcut concesii, de exemplu, de câte ori a vrut cineva să facă altceva şi acel altceva considera el ca fiind un lucru valoros, el accepta aşa cum a acceptat şi in cazul numelui Progresiv TM. Deşi cea mai mare parte a muzicii de la albumul “Puterea Muzicii” îi aparţinea, a aceptat să poarte numele de Progresiv TM pentru că Herdina şi Coradini au insistat să-şi păstreze ei numele formaţiei lor şi nu au acceptat denumirea de Roşu şi Negru. A făcut această concesie tocmai pentru ca să existe trupa, era un suflet extrordinar şi un muzician desăvârşit. Dacă ar fi să mă întrebi acum cu cine aş mai cânta să fac vreun trio vreodată, un power trio cu Liviu l-aş face … dacă ar mai fi în viaţă … era un tip disponibil muzical pentru orice gen al rock-ului. Cu Liviu puteai să intri în orice stil datorită culturii lui muzicale vaste din toate punctele de vedere şi talentului sau nativ … Dacă ar fi să aleg o piesă pentru o compilaţie, aş alege piesa “Alfabetul”, care deşi este ultracomercială mi-este dragă pentru că este prima piesă pe care am imprimat-o cu Liviu în formula de trio cu Dorel Vintilă Zaharia la tobe în studioul TVR prin 1978. “Alfabetul” a avut şi o influenţă Queen-istică, în special asupra felului în care am aranjat eu chitarele pe acea imprimare … Deci pentru a conchide, perioada pe care eu o consider cea mai fructuoasă şi care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea în care am cântat cu Liviu în trio şi apoi în Progresiv TM.

17. După 1989 ai cântat în grupul Holograf. Prin ce se remarcă această perioadă? Ai 2 albume pe care eşti prezent, dintre care unul scos în Occident ...

După 1989 am făcut cunoştinţă cu Holograf şi prin ’90 am intrat în trupă la presiunile domnului Nuţu Olteanu care era proaspăt căsătorit în Suedia, pleca din ţară şi vroia să lase locul, postul pe mâinile unui băiat serios. Holograful era deja în cotă atunci. Perioada lor  fulminantă a fost între ’89 şi ’90, dar eu sunt mândru de faptul că am participat la ultimul lor vinyl în ‘92. Ultimul LP Holograf -“Banii vorbesc”-  încheie o istorie şi faptul că am participat îmi dă o senzaţie plăcută şi în acelaşi timp nostalgică. Discul din punct de vedere tehnic nu mă mulţumeşte. Înainte de mineriadă am început să repetăm şi am avut o ofertă din partea unei cunoştinţe de-a lui Edi Petroşel să mergem să încercăm o lansare în Occident pe baza socio-politică a evenimentelor de la noi. Eliberarea culturii româneşti de sub jugul cenzurii comuniste ... A fost un atu care din punctul de vedere al acelui individ care ne-a sponsorizat să mergem la Londra şi unde am şi imprimat un EP. Ăsta a fost un fel de debut al meu la Holograf şi am imprimat două piese de-ale lor, cu versiune în limba engleză şi am făcut şi un videoclip de reclamă la BBC. Am avut ezitări de la început, cu toate astea m-am dus cu ei la Londra, unde a fost un fenomen absolut extraordinar. Biletele de avion ni le-am luat în faţa agenţiei, de acolo de jos de la Brezoianu, cu minerii în faţa uşii agenţiei zicând „Dvs. ce căutaţi?” – Noi suntem trupa Holograf ... „Să trăiţi băieţi! daţi drumul la uşi la agenţie” şi am intrat printre mineri să ne luăm biletele de avion şi am ajuns la Londra pe fundalul unor imagini difuzate de BBC, în care la noi se vedea ciomăgeala din Piaţa Universităţii, unde românii erau făcuţi chisăliţă şi bineînţeles spunându-ni-se: „Fraţilor sunteţi sigur că Revoluţia a învins”? Atu-ul nostru politic şi implicit cel cultural brusc s-a năruit la Londra (râde!!!) “Băieţi! în legătură cu farewell to communism”, fiindcă aşa s-ar fi numit single-ul ziceau: “Are you sure?”… Treaba a eşuat.  În condiţiile astea am zis hai să-l facem acasă şi l-am făcut aşa cum îl ştiţi. În contextul ăla nenorocit în care se prefigura întoarcerea comunismului, Nuţu a insistat să râmânem afară … atunci era momentul să rămânem cu azil politic … O lună sau două, cât a durat perioada aia de mineriadă a fost o perioadă favorabilă celor care vroiau să ceară azil politic în Anglia … Ceea ce nu s-a întâmplat. După aceea am fost în turnee în ţară . Au fost turnee şi în Olanda unde aveam o relaţie de pe vremea Sfinx-uluia, într-o formulă cu Silvia Dumitrescu şi Geanina Olaru şi am făcut cover-uri tot de gen Top 40. O perioadă care nouă ne-a folosit mai mult ca distracţie. În rest s-a cântat din greu în ţară, peste tot, dar nu chiar în stilul anilor ‘70. Perioada Holograf-ului era acum uşor în declin. Momentul de vârf a fost cu Nuţu până prin ’90 şi apoi au avut o cădere când au fost acuzaţi că erau formaţie utecistă care poartă stigmatul comunismului. Discul „Banii vorbesc” s-a născut în urma faptului că aveam un repertoriu nou, de piese originale. În condiţiile tehnice de atunci, am prins ultima perioadă cu vinyl şi ultima perioadă cu o dotare tehnică la Electrecord veche din anii ’60. În condiţiile acestea s-au făcut nişte compromisuri tehnice şi calitatea discului a avut de suferit. Până acum câţiva ani, Holograf-ul încă se baza pe piesa “Banii vorbesc” cu toată victoria „inelului”. Ei aveau o politică în grup în urma careia, nu-şi puneau nici unul semnătura pe vreo piesă, considerau că este compoziţie colectivă. Am o amintire plăcută din timpul turneele de afară şi anume plimbările prin Olanda, pentru că a fost o perioadă în care încetau micile disensiuni, contradicţiile de funcţionare ale unei trupe de aici din ţară generate de: lipsa de organizare serioasă din turnee, ţepele la bani, etc. Trupa Holograf chiar a exagerat un pic în prietenie, a fost un fel de frăţie impusă, inclusiv în a semna compoziţia cu numele trupei. Munca de aranjare era colectivă, dar totuşi cineva vine cu o idee principală. Ei aveau sloganuri un pic exagerate, de tipul noi suntem fraţi, ne iubim, etc ... adică nu cred că au fost justificate totdeauna. Deşi asta i-a făcut să funcţioneze unitar până acum.

18. Cum a fost ”experience” din Big Bandul Radio? Este şi un album “Let The Good Times Roll” scos în 2002, poate unul din cele mai valoroase albume de după 1989…cu toată floarea cea vestită…

În ‘93 s-a produs ruptura de Holograf generată de motive strict personale, nu mai puteam să merg în turnee. A trebui să-mi găsesc o slujbă aici în Bucureşti şi ... am găsit Big Bandul Radio care pentru momentul respectiv a fost un lucru bun am avut ce să învăţ acolo. Am dat cu “nasul” şi de puţin jazz, am avut un coleg bun Marian Georgescu, am făcut şi 2 discuri dintre care unul a ieşit foarte bine. La primul disc s-a urmărit mai mult diversitatea decât unitatea albumului. S-a încercat acelaşi lucru cu o a doua variantă care a fost inspirat de Brian Setzer Orchestra, dar nu a ieşit grozav ... Eu am funcţionat ca producător muzical la primul CD şi s-a simţit o unitate de concepţie în el, vorbesc din punct de vedere al mixajelor.  

19. După 1996 te-ai apropiat mai mult de blues şi blues-rock. Nu ai stat o clipă, ai înfiinţat pe rând cvartete şi cvintete Blues Convention, Big Mamou, Blues Cafe şi trio-urile T.O.N.E, D.O.N.E şi actualul power-trio D.O.L.E. Ai căutat o formula stabilă cu muzicieni mai liberi de alte angajamente sau o altă identitate sonoră?

Am şi găsit una, cea cu care cânt când se poate, DOLE, nişte băieţi extraordinari Lapi şi Deacă. Blues Convention a fost pe perioada cât eram angajat la Radio in formula cu Berti, Pupe şi Pepino, apoi a urmat Big Mamou prin 2001 şi Blues Café cu Eugen Caminschi. În 2006 am făcut TONE, cu Tomaselli, a urmat apoi DONE cu Deacă şi Alex Neagu la tobe şi actualul D.O.L.E., care văd că vă place deosebit de mult. Trupa Big Mamou s-a pornit în Vama Veche la Lidia, s-a încropit o trupă mai mult ad-hoc după care am trecut pe acustic şi s-a numit Blues Café. Cu TONE am cântat aproape un an prin diverse cluburi şi prin ţară în câteva locuri, printre care şi la festivalul de blues de acolo. Ne-a fost dor de un power trio, iar muzical la fel, îmi doream să cânt piese care să se potrivească stilului care m-a marcat şi, din raţiuni economice. Pentru că în cluburi plăţile sunt cum sunt. Piesele King Crimson le-am făcut de amorul artei … Avem un repertoiu bun, repetăm şi cântăm de plăcere. Piesele care le cânt acum îmi sunt foarte dragi şi îmi face mare plăcere să le cânt.

20. Ai compus piese pentru soţia ta Silvia Dumitrescu. Cum adaptezi cunoştinţele şi pasiunea pentru muzica rock şi blues la muzica pop?

Silvia are un disc Best of… scos de Casa Radio. Am făcut pentru ea mai multe piese, “Şarica”, ”Cu tine” şi altele, în perioada cât am fost la Radio. Cu Silvia am avut şi o încercare de trupă care a fost mai interesantă decât piesele acestea, am fost un fel de pionieri în a cânta pe scenă cu secvenţă pentru că aveam o clapă care avea secvenţer şi am cântat cu toboşar, basist, chitară şi cu Silvia vocal. Suna destul de interesant. Toate piesele Silviei le-am re-aranjat şi am făcut secvenţe pentru clapă cu anumite părţi de clape şi părţi de percuţie. Dificultatea a fost că trebuia cântat absolut sincron cu chestia asta, ceea ce nu era uşor, chiar cu toboşarul de la actuala trupă Vama cu “Clopo” Lucian Cioargă. A fost o perioadă foarte inedită, cu o sonoritate nouă pentru vremea respectivă ‘94, ‘95. Am fost şi în câteva festivaluri, pe la Vâlcea în contexte foarte dificile pentru noi cu Cargo în spatele nostru, cu nume deja consacrate şi din rock şi din pop. Noi practic cu chestia asta care era destul de nouă şi cu Silvia care era puţin dispărută din peisaj ne-a dat un pic de încredere, că nu ne-am aşteptat să avem impactul ăsta, a mers foarte bine. Silvia stat o perioadă pe bară” fiind insărcinată cu băiatul nostru Iulian. Dar am avut încredere în ce va urma, de unde şi numele discului ei propriu, “Încredere”, avându-l ca producător executiv pe Ioan Big. Odată cu discul am vrut să începem şi o perioadă de concerte, pentru disc, nu neapărat pentru lansarea discului, cât pentru a profita de material în concerte.

21. Te gândeşti la un album de autor? Este mai mult decât necesar pentru o aşa carieră impresionantă! Prin toate peregrinările tale prin ţară şi pe afară chiar NU există înregistrări care pot (re)face istoria audio a unuia dintre cei mai buni chitarişti pe care îi avem? Cum ar trebui ca un radio din România să întocmească playlistul?

Nu am nici o idée despre radiourile din România. Ştiu doar atât că e mai greu decât pe vremea comunismului, în sensul că sunt stat în stat, fiecare radio în parte, iar toate sforile sunt trase de DJ-ii de la posturile respective, iar muzica difuzată este pe gustul DJ-ilor cu pricina şi în plus dacă intră altceva decât muzica care le place lor, este vorba de muzică plătită, fie la negru sau oficial prin casele de discuri. Dacă există o relaţie între casa de discuri şi postul respectiv, atunci lucrurile funcţionează ca atare. Dacă există o relaţie underground, se face ori cu şpagă, ori pe relaţii personale, cam în tradiţia românească binecunoscută care a funcţinat şi în TVR pe vremuri. Prin anii ’90, când invadaseră trupele de băieţei şi fetiţe gen LA şi N&D eram atât de sătul de muzica aia românească, dar care nu era pe gustul meu, încât mă gândeam când o să scăpăm de ea. Piaţa a fost înăbuşită de aceste produse, care s-au vândut la greu, dar ca orice lucru băgat cu ghiotura a ajuns la nivel de saturaţie şi ăsta a fost reculul; azi se difuzează muzică numai în limba engleză. Dar nici muzica rock românească nu a mai dat lucruri prea grozave! Dacă aş face un album de autor ar fi un cumul stilistic a ceea ce am cântat şi ceea ce mi-a plăcut. Un disc de factura asta apare sau nu apare. Deci dacă-mi iese îmi iese la prima  ... poate să vină sau să nu vină. Ar fi necesar un astfel de disc dar nu să-l fac de dragul de-al face, ca să nu spună mai nimic. Eu îmi doresc măcar să fie o concluzie la ceea ce-am făcut până acum.

22. Ce chitară ai folosit, ce amplificatoare şi alte efecte...

Principala mea chitară a fost şi este Fender Stratocaster! Am evadat câte odată spre Gibson sau Ibanez, dar m-am întors la Fender. Am folosit amplificatoare Marshall şi Fender. În ultima perioadă cânt numai pe echipamente Fender şi efecte Dunlop fiind susţinut tehnic de compania ProGuitar

Îţi mulţumesc şi de abia aştept să ne revedem la un nou concert cu D.O.L.E. sau Blues Cafe.

Şi eu îţi multumesc, mi-ai stârnit amintiri plăcute şi să ne revedem sănătoşi cu o cântare!

Interviu realizat de Radu Lupascu pe 25 ianuarie 2009