Astfel că într-o altă zi, împreună cu grupul său operativ, Gheorghe Coțuc a primit misiunea să atace un cuib inamic foarte bine înarmat. Au fost anihilate mitralierele și au fost luați prizonieri, după care au fost îndreptați către Coșnița, dușmanul fiind scos și de aici, din coșul Nistrului, alungat apoi și din satele Doroțcaia și Pohrebnea, astfel că linia frontului s-a mutat spre Dealul lui Traian, un loc prielnic pentru luptătorii moldoveni, care  cunoșteau bine terenul din zonă.
La 24 martie 1992, s-a ivit iarăși o misiune dificilă și riscantă, obiectivul fiind  distrugerea punctului de comandă al cazacilor  stabilit în Grigoriopol. Au participat la acea misiune zece polițiști bine pregătiți fizic și dotați cu arme ușoare: pistoale și aruncătoare de grenade. Printre cei zece s-au oferit și Cezar Roman, Victor Alerguș, Petre Mortu și, nu în ultimul rând, plutonierul Gheorghe Coțuc. După ce au stabilit traseul și au pus la cale planul tactic, grupul celor zece a trecut Nistrul. Era o noapte fără lună, cu un cer plin de nori, nu se vedea nici trei metri în față. Au ajuns pe celălalt mal al Nistrului. Un teren plin de gropi, de cioturi și de tufe pe o distanță de cîțiva kilometri. Au ajuns în dreptul obiectivului: clădirea punctului de comandă al cazacilor. La un semnal, toate ferestrele au fost atacate cu grenade, iar din sfert în sfert de oră, mai mult pentru impresia artistică, s-a tras cu pistoalele mitralieră. Până la urmă, cîți reușiseră să mai scape teferi, cazacii baricadați înăuntru au fost nevoiți să iasă  din barăci, ca potârnichile, dar nici gând să se predea. Cum nu exista altă soluție, câțiva dintre aceștia, plus mercenarii ruși nimeriți „întâmplător” în bătaia mitralierelor, au fost lichidați; alții au reușit să scape, totuși, profitând de perdeaua nopții. Oricum, polițiștii moldoveni reușiseră din nou, misiunea lor fiind îndeplinită cu brio. Urma retragerea spre Nistru. Era încă noapte, deci aveau camuflajul asigurat. Grăbiți, au luat-o la picior pe drum înapoi. Nimeni nu a observat că pe urmele grupului, ținându-se deocamdată în umbră, pornise un grup de gardiști înarmați.
Abia când polițiștii moldoveni au ajuns în locul stabilit, unde trebuia să-i aștepte barca, au auzit vorbindu-se rusește. Au înțeles că au fost urmăriți, dar nu s-au temut, nu era prima oară când executau astfel de misiuni. În noaptea aceea însă, povestea avea să se sfârșească altfel pentru ei. În primul rând că, în noaptea aceea, barca nu a mai fost găsită la locul stabilit. Și de aici întreaga dramă. Fără să se piardă cu firea, plutonierul Coțuc a ordonat ca întregul efectiv să se arunce în apele reci ale Nistrului, pentru a se salva, el și cu sergentul Cezar Roman rămânând ultimii, pentru a-i acoperi pe camarazi. A fost ultimul ordin pe care l-a mai dat  în calitatea sa de comandant de grup operativ. Au fost împușcați după ce s-au aruncat în apă. Trupul său a fost pescuit a doua zi. Pe Cezar Roman l-au găsit peste o săptămână.
A fost înmormântat în satul natal Cucueții-Vechi, raionul Rîșcani. Post-mortem i s-a conferit oridinul „Ștefan cel Mare”, cea mai importantă distincție acordată eroilor.
O stradă din satul său natal îi poartă numele. [pag. 117-119]