Radu Ciobanu

Vei fi de acord, cred, că fiecare om cu o evoluție normală își cunoaște ascendența cel puțin până la bunici. Asta înseamnă patru rădăcini sau artere prin care, nevăzut, neștiut, nebănuit măcar de cei mai mulți, trecutul își transmite mesajele sale. Dincolo de bunici, ele se ramifică din ce în ce mai mult, încât cei ce le pot urmări devin tot mai puțini. Dintre cei conștienți de valoarea trecutului, unii reușesc să vâslească în amonte preț de câteva secole. Deși, cu cât pătrund mai departe, descoperirile lor devin tot mai greu creditabile, mai fantasmatice, mai discutabile...

Dar asta nu te împiedică să-i admiri. Mi-ai spus că genealogia ți se pare una dintre cele mai pasionante ramuri ale istoriei, iar un arbore genealogic falnic și rămuros e, într-adevăr, unul dintre cele mai captivante priveliști și surse de meditație. Și totodată un simbol al umanității ajunsă la conștiința de sine.

Și în contrast cu sărăcia celor ce-și ignoră trecutul, indiferent cât de bogați ar fi ei în provizoratul prezentului. N-am să uit niciodată o secvență dintrun filmuleț americănesc în care niște fete în floare, îndestulate, rumene și prospere, într-un interior cât se poate de cool, dar fără nicio carte, se hotărăsc frisonate să-și omoare vremea făcând spiritism. Se fac preparativele de rigoare și apoi amfitrioana reuniunii e încurajată: hai, cheamă tu un spirit. Ea ezită: pe cine să chem? Cheamă și tu un mort din familie, insistă celelalte. La care ea, în deplină perplexitate: dar nu cunosc niciun mort... Răspunsul acesta m-a siderat. N-am cunoscut nicicând o expresie mai pregnantă în tristețea ei a recunoașterii vidului, a pustiului sufletesc. Un suflet care nu ocrotește amintirea nici unuia dintre cei plecați Dincolo nu știu dacă poate fi numit suflet. Mă încearcă de aceea un sentiment foarte confortabil de siguranță și de mândrie ori de orgoliu, cum vei fi vrând să-i zici, când mă gândesc că rădăcinile noastre cele mai adânci ne sunt cunoscute, de la bunici, până la încă patru generații în amonte. Ceea ce înseamnă că nepotul meu reprezintă a șaptea generație dintr-o ascendență cunoscută. E o chestie, nu crezi?! Și acum lasă-mă să povestesc ce aveam de gând.

A fost odată o vreme când am avut și noi Far Westul nostru, unde oamenii trăiau și mureau de pe urma minelor de aur. Dar pe când, în Far West-ul american, căutătorii de aur erau de neamuri diferite și veniți de aiurea, aici, pe o arie relativ restrânsă, băieșii erau localnici, cu excepția tehnicienilor aduși de faima locului, cei mai mulți nemți. Vestigii incontestabile dovedesc că exploatarea aurului începuse cu mult înainte de cucerirea romană. Meseria s-a transmis astfel din generație în generație, formându-se în timp adevărate dinastii de băieși care-și aveau terminologia, cutumele, credințele și datinile specifice și, prin acestea, identitatea lor inconfundabilă. Averi fabuloase se puteau câștiga printr-o fericită nimereală de târnăcop, după cum se putea pierde tot atât de abrupt în tensiunea infernală a unui joc de cărți ori în prelungite chiolhane prin Deva, Cluj, Arad... De nu cumva chiar prin Pesta sau Beci-Viena, care încă nu erau percepute ca străinătăți. Jocul imprevizibil al măririi și decăderii nu era nicăieri mai viu în dramatismul lui decât în acel ținut pietros, păduros și, altfel, sărac, în care destinul oamenilor era decis de aur. Se aflau însă printre băieșii aceștia, desprinși din aceeași sărăcie, și unii lucizi, tenace și pragmatici, care știau să strunească hazardul și să-și gospodărească inteligent câștigul. Aceștia au format cu timpul elita breslei, asigurându-i sporul tehnologic și propășirea locului. Ei - deopotrivă creații ale „norocului bun”, deveniți proprietari de mine mai mici sau mai mari, - nu mai erau nici țărani, nici muncitori propriuziși, constituind acolo, am putea zice, începutul a ceea ce azi numim „clasă de mijloc”. Periodic, la date precis stabilite de o birocrație impecabilă, mergeau cu minereul prelucrat de ei înșiși la „schimbăria” împărătească de la Zlatna. Iar Împărăția, chiar dacă nu se poate spune că era generoasă, era incontestabil corectă, ceea ce, trebuie să recunoaștem, noi, cei de azi, e lucru mare. Ea le plătea oamenilor cash, pe loc, la prețul mondial al aurului, reținându-le 0,35% din câștig. Ceea ce le rămânea le ajungea să-și plătească lucrătorii, să trăiască decent, să-și trimită feciorii la școlile cele mari din Pesta ori Beci, să-și mărite fetele cuviincios și chiar să investească. Trist dar adevărat, această bună și îndelung statornicită rânduială a început să se degradeze îndată după Unirea din 1918. În prima fază, cea a Consiliului Dirigent, ea a mai funcționat de bine, de rău, oamenii fiind plătiți în același sistem, relativ regulat, dar prin intermediul Băncii „Albina” din Sibiu. După dizolvarea Consiliului Dirigent însă, treaba s-a miticizat ireversibil și păgubos: plata aurului a început să se facă sub prețul mondial și nu în numerar, ci în cupoane a căror valoare putea fi încasată abia după o perioadă de trei până la șase luni. Cum se vede, cuponiadele, ca modalitate instituționalizată de escrocare a oamenilor, nu sunt nicidecum lipsite de tradiție. Unde pui că, în timp ce Împărăția își reținea 0,35% din câștigul omului, junele Stat Român întregit a mutat virgula, însușindu-și dintr-un condei 3,5%! Situația s-a mai ameliorat oarecum de prin 1926, când a intrat sub controlul Băncii Naționale, care a revenit la prețul mondial, dar a menținut totuși impozitul de 3,5%. Cert este că la prosperitatea pe care arealul nostru aurifer a cunoscut-o înainte de Primul Război, nu s-a mai ajuns niciodată. Dar asta e altă poveste.

În vremea celei de a cincea generații din amonte, clasa aceea de mijloc era în plină ascensiune și prosperitate. La Roșia Montană, minele își aveau fiecare numele lor, fie un toponim - Baia de la Aluniș, de la Troaș, de la Râșna - fie cel al proprietarului: Baia de la Șuluțiu, de la Vercheș, de la Gruber, de la Gritta...

Gritta! Aici voiai să ajungi! Ai făcut această fastidioasă paranteză documentară ca să ajungi la Gritta!

Exact. Și fiindcă întâiul Gritta cunoscut a fost mai mult ca sigur și întâiul din clan ajuns la condiția de proprietar de mină, trebuie localizat pe la începutul veacului al XIX-lea. Îl chema Mihăilă, nu i se cunoaște data nașterii, nici cea a morții, dar e plauzibil să fi apucat Răscoala lui Horia. Lucrez cu deducții, mici aproximații și uneori chiar cu anacronisme asumate, convins că într-o scriere de genul acesta, „neîncadrabilă”, importante sunt mesajul, atmosfera, veridicitatea și mai puțin rigoarea calendaristică. Situarea în timp a lui Mihăilă e, deci, corectă. Din ceea ce mitologia clanului a reținut despre el, se pare că a fost un lider și totodată un fel de înțelept al locului, prin „loc” înțelegând nu numai Roșia Montană, undeși avea „baza”, ci și jurul. O discretă aură idealizantă îi însoțește amintirea, dar, realiști fiind, trebuie să admitem că n-ar fi avut parte de ea dacă n-avea parte de un noroc chior în exploatările lui: de șapte ori a dat peste superbe stufe de aur nativ, care nici nu mai trebuia prelucrat, ci doar vârât acolo, pe loc, în saci și sigilat. Convingerea lui Mihăilă, ca și a localnicilor, de altfel, era însă aceea că în astfel de întâmplări aveau un rol decisiv și vâlvele cele bune ale băilor, care-i răsplăteau pe oamenii de omenie. Pe Mihăilă se pare că îl iubeau în mod deosebit. De aceea, și el, după fiecare astfel de pleașcă, ctitorea câte o biserică și câte o școală confesională românească aferentă: la Roșia, Buciumani, Câmpeni și Gelmar. Celelalte trei nu le știu și poate nici n-au fost, fiindcă această magică cifră 7, a basmelor, mă face să presupun că în toată istoria asta e greu să disociezi realitatea de fabulație. Realitate există însă pentru simplul motiv că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Astfel nu știm câți copii va fi avut Mihăilă. Dar unul singur e cunoscut cu probe indubitabile și, prin acesta, Mihăilă ne-a transmis peste două veacuri ADN-ul său și al ascendenților săi rămași în ceață. Îl chema George și și-a întrecut mult în notorietate tatăl, ajungând unul dintre tribunii lui Avram Iancu. A participat direct la luptele din 1848 cu băieșii săi, cărora le-a asigurat solda și „proviantul”, și cu două tunuri comandate din banii lui, cu care a și bombardat de pe dealul dinspre Roșia, piața Abrudului, făcând prăpăd într-un moment când era plină de vânzoleala cătanelor lui Hatvány. Tata Moșu, căruia George îi era bunic, povestea cu ireprimabilă mândrie că ele, tunurile, erau înconjurate cu atâta afecțiune de băieși, încât au chemat popa de le-a stropit cu apă sfințită, botezându-le Cendea și Barna, nume pe care le purtau mai toți boii lor de la jug. Iar câteva dintre obuzele lor, zicea, se mai aflau în copilăria sa în curtea casei natale din Roșia. Tunurile acelea s-au aflat apoi la Alba Iulia, în Cetate, în custodia garnizoanei K.u.K., până în 1912, după care li s-a pierdut urma.

Isprăvile lui George Gritta ies de sub orice umbră de îndoială grație a două „testimonii” semnate unul de Simion Balint, celălalt de Avram Iancu însuși. Originalele nu s-au păstrat, dar Tata Moșu a avut fericita inspirație să le publice, însoțindu-le și de câte un facsimil. Au apărut în pagina 7 a numărului 98 din 1912 a ziarului „Românul” din Arad. Nu știu data exactă, fiindcă până la mine a ajuns doar foaia respectivă, adică paginile 7-8. E îngălbenită, friabilă și, cum în tot acest timp a stat îndoită, sunt greu, dar nu imposibil de citit rândurile de pe îndoitură. Iar marginea din stânga, pe o porțiune de vreo 7 cm. e roasă de un șoarece ignar, care a afectat ușor și textul primului testimoniu. Ele merită reproduse din nou, iată, după un veac, desigur pentru valoarea lor documentară, dar, în ce mă privește, în primul rând pentru savoarea acelei imposibile și eroice limbi transilvane, care se opintea orgolios să depună mărturie despre latinitatea neamului. Strădanie fără de care conștiința noastră europeană ar mai fi vegetat mult și bine în strânsoarea circumslavismului. Amândouă documentele sunt intitulate de emitenți „Testimoniu”, iar Tata Moșu le-a numerotat cu cifre romane. Primul sună astfel:

„La cererea D. George Gritta, urbariu in Rossia, pentru darea uni adeverintia despre ajutoriu cu care au fost catra causa Imperiale, in decursul Revolutiuni anilor trecuti. Subscrisu prin aceasta facu cunoscutu tuturor carora se cuvine cumca Domnia Sua George Gritta, lucratorii (baieși) pe care ei plate sei lucre in baie, jau trimisu la Lageru și acolo jau provedut nu numai cu plata, dar și cu mancare. Știu și aceea cumca in mai multe rinduri fiind noi lipsiti de prav insusi cu ale suale spese au cumparat [...] din tevile dela Rasbergu [...] Domnia sua cu ale suale spese au facut si admanuat la Landsturma care foarte multu au conferit atacurile cu Hatváni. Despre care in constientia marturisesc in Rossia 20 Septembr. 1850. S.f. Simeon Balinthu m.p., Paroh Romano Unit a Rossii si fost Prefectu [...] fidem Kujus Copiae subscrimus. Abrudbánya 12 Iulii 1852 [...] Petru Sulutz m.p. jude primariu et P.S. Simeon Corcesiu m.p. notariu Abrudbánya.”

Și al doilea:

„Subscrișii [de ce la plural?!] facem cunoscutu tuturoru cu minților, pe cumca George Gritta din Rosia pe acelu tempu a anului 1848 intaré inimile in credinta catra Imperatu, candu agerulu semtiu de a resturna Thronu Imparatescu multi prudenti nulu prevede; și candu cellu credintiosu debuia se sufere: chinuri ne audite ba si morte. Pentru aceasta a sua raria morala George Gritta au fost radicatu la rangu de Tribunu in Rosia si in totu de cursu deregatoriei suale de nimeni fu invinuit sau accusatu la prefectu fara imitand exemplu parentilor sui nau crutiat osteneala si averea pentru binele de obste si Thronu Imparatescu. Despre care lucru dau susu pomenitului George Gritta acestu atestatu. Campeni 25 Iunie 1851. Avram Iancu m.p. advocat.”

Acel misterios dublu t, neobișnuit printre neaoșele nume moțești, a inflamat apoi orgoliul și imaginația descendenților imediați, trecuți prin înalte școli, care au și purces a scotoci prin arhive spre a-i afla originea. Au apărut astfel câteva explicații fermecătoare și improbabile, dar aceasta e de acum din nou o altă poveste dintre cele de care e plină istoria...