La Timișoara, primele școli israelite (ortografia cuvântului variază: israelit/izraelit), în care învățământul laic, cu limba de predare germană, se îmbină cu cel religios, apar de abia la mijlocul secolului al XIX-lea, în cartierele Cetate și Fabric, funcționând cu intermitențe. 1867, anul Concordatului – al compromisului prin care s-a creat Monarhia Austro-Ungară - reprezintă unul crucial în istoria comunității timișorene. Transilvania și Banatul sunt încorporate în Regatul Ungariei. Cele două state, Austria și Ungaria, recunosc același suveran, Franz Joseph I (împărat și rege), au ministere comune precum cele de apărare, finanțe și politică externă, dar fiecare dispune de un parlament și de un guvern propriu. Propunerea prim-ministrului Andrássy Gyula de a acorda drepturi egale locuitorilor israeliți din Ungaria este legiferată în 25 noiembrie 1867, ceea ce deschide posibilități de dezvoltare nelimitate pentru cetățenii evrei. În 1868, parlamentul ungar votează Legea naţionalităţilor (Legea XLIV) în care se stipula că toți cetățenii Ungariei reprezintă o singură națiune, aceea ungară, au egalitate în drepturi indiferent de religie sau de comunitatea lingvistică din care fac parte. Legea învăţământului (Legea XXXVIII) introducea obligativitatea învățământului, dezvoltând instrumente eficace de omogenizare a populației, respectiv de maghiarizare. Evreii din regiunile aflate sub administrația ungară, inclusiv cei din Timișoara, au fost de acord cu această legislație ce contribuise la emanciparea lor. Drept urmare, aveau să se considere maghiari de religie mozaică.

Congresul comunităților evreiești din Ungaria și Transilvania ce a avut loc la Pesta (decembrie 1868-februarie 1869) nu a putut împiedica sciziunea evreimii în două curente, cel ortodox și cel neolog, la care se va adăuga, din 1877, acela de status-quo-ante. Ortodocșii evrei au respectat ritul religios întocmai, ceea ce a făcut mai dificilă integrarea lor în societate; neologii introduc reforme ce atenuează rigurozitatea ritului liturgic și a obiceiurilor tradiționale și facilitează integrarea lor social-culturală^[1]; cei de la status-quo-ante optează pentru un drum de mijloc, pentru situația dinaintea sciziunii. Din cauza divergențelor în sânul comunităților eșuează proiectul înființării unor școli confesionale, iar copiii evrei frecventează școlile de stat cu limba de predare maghiară, ceea ce declanșează un proces rapid de asimilare.

La începutul secolului al XX-lea, pericolul asimilării complete, prin care caracteristicile identitare sunt anihilate, dar și repetatele răbufniri de antisemitism trezesc în mulți evrei timișoreni dorința de a fonda școli superioare cu un învățământ laic, completat prin cursuri de ebraică și religie, în cadrul cărora elevii își pot însuși cunoștințe despre iudaism și despre tradiția sărbătorilor religioase. Totodată, după proclamarea Unirii Banatului și Transilvaniei cu România, școlile sunt preluate de statul român care introduce româna ca limbă de predare. Copiii evrei de limbă maghiară vor frecventa aceste școli, acesta fiind unul dintre motivele pentru care evreii timișoreni vor întemeia o instituție prin care să-și poată afirma și perpetua identitatea comunitar-religioasă. „În cazul Transilvaniei nu putem vorbi despre asimilarea evreilor la națiunea română, ci mai degrabă de un proces de disimilare care a împins o parte semnificativă a evreimii către autoidentificare etnică”^[2], conchide Gido Attila despre evreii din Clujul interbelic[3]. Problema identitară nu era deloc simplă în acel moment și aceasta rezultă – așa cum susține Victor Neumann – din faptul că opțiunile de acest fel erau în curs de a fi clarificate. In primul rând, evreii din Banat și Transilvania aveau particularitățile lor de limbă și religie, motiv pentru care și-au propus să se unească. Una dintre importantele întruniri cu acest scop a avut loc la Timișoara la 27 mai 1923. E vorba de “ Marea Adunare a Evreilor din Banat și din ținuturile Aradului”[4]. În al doilea rând a fost vorba de un set de valori comportamentale pe care evreii și-l însușiseră în coabitarea din cadrul imperiului și care aveau să pălească după primul război în favoarea naționalismelor etnice. În al treilea rând, evreii din Banat și Transilvania avuseseră o traiectorie social-politică și civică diferită comparativ cu aceia din Vechiul Regat al României.         

Condițiile înființării Liceului Israelit

Rezoluția de la Alba Iulia stipulează în Articolul III „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său”, iar Tratatul minorităților din 9 decembrie 1919, Art. 7., declară că „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără o formalitate, pe evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu pot a se prevala de nici o altă naţionalitate”.^[5] Mai mult, politica statului român și, din 1922, a ministrului Instrucțiunii Publice, Constantin Angelescu, încurajează prin centralizarea învățământului populația maghiarizată a șvabilor, sașilor şi evreilor să-și consolideze propria lor identitate, ceea ce corespunde năzuințelor evreilor timișoreni. Bazându-se pe punctul 7 al Tratatului Minorităților amintit mai sus, Articolul 133 din Constituția din 1923 ratifică trei decrete-legi din 1918 și 1919 și stipulează încetățenirea evreilor cărora li se garantează, pentru întâia oară de către statul român, egalitatea în drepturi. Potrivit articolului 7 al Constituției României din anul 1866, numai străinii de religie creștină aveau dreptul să devină cetățeni români. 

În 20 noiembrie 1918 se înființează Uniunea Națională a Evreilor din Banat și Transilvania, organizație sionistă care viza recunoașterea evreimii ca minoritate națională^[6]. În același an, mulțumită eforturilor lui Viktor Jordan și Ernö Vermes^[7], comunitățile din oraș se unesc, surmontează diferențele dintre ele și aleg un Curatoriu care înaintează o cerere de aprobare a creării unui liceu israelit. Curatoriul este compus din personalități de vază ale intelectualității, din proprietari de întreprinderi, din reprezentanți ai celor cinci comunități - Comunitatea Israelită Neologă din Cetate, Comunitatea Status-quo din Fabric, Comunitatea Ortodoxă Autonomă din Iosefin, Comunitatea Ortodoxă din Fabric, Comunitatea Sefardă - cât și din reprezentanți ai Uniunii Naționale. Președintele comunității evreilor din Timișoara era avocatul dr. Adolf Vértes, liderul comunității din Cetate. Deseori erau prezenți la reuniuni rabinii dr. Jakab Singer, rabinul comunității status-quo-ante cu sinagoga în Fabric, dr. Miksa Drexler, rabinul neolog de la sinagoga din Cetate, Bernat Schück, rabinul ortodox la sinagoga în Iosefin, și Abraham Schönfeld, rabinul micii Comunități sefarde. Invitatul permanent la ședințele săptămânale ale curatoriului a fost directorul liceului, dr.Victor Deznai.

În 4 noiembrie 1919, pe baza doar a unei autorizații orale, Liceul Confesional Israelit își începe activitatea pentru cei 650 de elevi și eleve, 401 băieți și 249 fete, din care 70 de copii neevrei^[8], cu un sistem de coeducație și limba de predare maghiara. Entuziasmul este imens, atmosfera fiind de pionierat. Nu există localuri adecvate, lipseşte mobiliarul, materialul didactic și multe altele. Clasele sunt repartizate în spații aflate în imobile situate în diferite cartiere ale orașului Timișoara, de exemplu, în săli din Palatul Lloyd, în sala festivă a Comunității din Cetate, în clădirea Politehnicii, în săli puse la dispoziție de către alte școli, care, cu bunăvoință, cedează și table și bănci. O fabrică de pălării din Ungaria de Sud donează un microscop. Dr. Rosenthal Marcell, un proiector. Fabrica de textile oferă materiale la preț avantajos. Se poartă tratative cu primăria orașului pentru eventuala achiziție a unui teren în vederea construirii școlii. E nevoie de o bibliotecă. Se organizeaa colecte de bani. În această forfotă se cristalizează conștiința înnoirii printr-o școală israelită superioară modernă. „Să nu uităm că ceea ce noi înfăptuim aici, tot ce fiecare profesor săvârșește are influență asupra viitorului și întreaga lume ne privește”^[9], afirma directorul școlii, dr. Deznai.

Sunt luni în care se iau decizii de principiu. Rabinul ortodox Schück revendică cursuri de religie separate, după orientarea comunitară și religioasă, dar Curatoriul hotărăște în unanimitate că liceul, care reprezintă deopotrivă toate comunitățile, ortodoxă, neologă, status-quo-ante și sefardă, va oferi un curs unitar, conținutul căruia va fi stabilit de comun acord de către prim-rabini.^[10] Programa școlară este cea de stat, cu 2-3 ore de religie și istoria evreilor în plus. În 2 ianuarie 1920 se emite autorizația Nr. 23527-1919 de către Resortul Cultelor și Instrucțiunii din cadrul Consiliului Dirigent pentru Transilvania, Banat și Ținuturile Ungare, Cluj. „In temeiul dispozițiunii de lege XXX din 1883, a hotărârilor Marei Adunări Naționale din 1 decembrie 1918 din Alba Iulia, prezentându-se cu prilejul vizitei mele în Timișoara la 28 septembrie 1919 deputația Comunităților de cult israelite din Timișoara, am luat la cunoștință înființarea unui liceu confesional israelit pe lângă următoarele condiții:…”^[11], scrie șeful Resortului Cultelor și Instrucțiunii de la Consiliul Dirigent. Se pun 8 condiții, unele cu implicații dificile, totuși, toate se împlinesc, așa cum reiese din cererea din 1924, adresată Ministrului de către Curatoriu pentru drept de publicitate definitiv, dreptul de a emite diplome recunoscute de stat. Tonul este ferm, sigur de sine. Reprezentanții școlilor solicită ceea ce li se cuvine. „Am îndeplinit condițiunile puse în autorizația resortului și în regulamente și anume:

a)     Am desființat coeducația.

b)     Am introdus limba statului ca limba de predare.

c)     Profesorii sunt cetățeni români.

d)     Cărțile întrebuințate în școlile noastre sunt manuale românești aprobate.

e)     Limba română și istoria o predau profesori de stat.

f)      Avem clădire proprie și aptă pentru învățământ.

g)     Predăm conform planului de învățământ al statului.

h)     Ne acomodăm cu ordonanțele relative la învățământ.

i)      Garantăm salariile profesorilor.

j)      Asigurăm pensiiile profesorilor.

…. pierderea acestui drept ar deprima foarte mult evreii din Timișoara, dacă ar vedea că sforțările și sacrificiile lor pe calea românizării nu au nici atâta valoare în ochii Guvernului ca să fie recompensate prin recunoașterea dreptului de publicitate”^[12].